Clarificare

Sunt oameni care nu mă cunosc şi oameni care pretind că mă cunosc. Eu mă cunosc foarte puţin, poate atât cât să mă recunosc şi să nu alienez. M-am gândit că unii oameni pot decontextualiza tot ce spun sau scriu. Am primit recenzii cum că expun doar frustrări, eşecuri personale şi sociale, fericiri sau nefericiri care, aşa cum spunea John Locke, sunt, în cea mai mare parte, rezultatul propriei regii.

Acum câteva zile am simţit nevoia unei justificări. Astăzi, însă, realizez că nu am ce să justific, nu văd rostul pentru care ar trebui să mă reflect în realitatea tuturor. Sunt particularităţi care vor rezona, cu puţin noroc, doar în raţiunea celor cu care împărtăşesc un set de valori similar, care fie au evadat din ghetoul obiectual, fie găsesc împliniri şi în imaterial. M-am întrebat, ca şi voi, la ce folos ceva ce nu se izbeşte-n concret? Cu siguranţă la înălţarea spiritului, dar nu intr-o cheie religioasă, inferioară, ci într-o direcţie extraordinară, în acord cu sensul vieţii intemeiat pe acele valori care, în fapt, sunt subiective, pur personale.

Singura precizare pe care aş dori s-o fac ar fi aceea că felul meu de a aborda realitatea nu exclude dimensiunea socială, nu sunt antisocial sau asocial, ci caut să evidenţiez că nu poate exista un set de reguli sau libertăţi care să garanteze fericirea, ci mai degrabă uniformizarea, iar aceasta suprimă orice soi de împlinire individuală. Ideea de fericire colectivă este utopică în condiţiile în care suntem oameni, şi nu maşini.

Monosilabic

salut
atât am să-ţi spun când ai să vii
şi când va fi să pleci
adio fără ocheade sau stres
fără o ultimă sărutare sau
rătăcire

gândurile bune şi nude
aduse cu primul zâmbet
pe toate să le-ndeşi în bocceluţa
cu semitonuri
în buzunarul plin cu zaruri
şterse de vreme şi de pietrele scumpe

monosilabic
din braţele tale mă voi smulge
cu dragoste mai pură ca niciodată
pa

De nepătruns

eram ecou străbătut de o rază întunecată
un gând lucind fraged dimineţii
şi căutam să cuprind mâna ta stângă şi
să mă ascund în palma ta
tu ştiai ca voi face asta de cu amurg
şi-acopereai ochii bufniţelor cu mângâieri ancestrale
coborate dintre nori peste pleoapele întristate
când te-am cerut pentru mine
am vitregit suspinele de atingeri celeste
întru lumină şi dezrobire
am găsit întunericul de sub clar de ziuă
căutând totul în certitudinea cernută zâmbetului
ca-ntr-o rugă
mă-nchinam oricărei urechi plecate nimicniciei mele
colbul universului meu
astăzi abisal
ieri curtat de minunatele iele cu sâni gingaşi
şi coliere purtate în şoaptă
vicioase creaturi suntem

Oameni şi meserii

Fără să generalizez, dar cu mici excepţii, frizerii, chelnerii, taximetriştii şi-ncă o categorie profesională care-mi scapă acum, dar îmi voi aduce aminte peste câteva fraze, sunt lipsiţi de imaginaţie când vor să-şi supraevalueze munca sau, pur şi simplu, să te fure. În opinia mea, zidarii sau instalatorii sunt considerabil mai creativi.

Să-i iau pe rând. Încep cu frizerii pentru că sunt chiar acum la un salon de cartier. Modul lor de complicare a situaţiei este simplu: cu maşina de jur împrejur şi pierdut pe laterală? Ăăăă, debitare la cotă corespunzatoare pe maşina de rabotat, cu extrudări dinamice la axul median, vă rog! Cui pasă, în fapt, de procedeu. Cu câte o tâmpenie dintr-asta îmi vine să răspund. Tunde-mă cu ustensilele necesare spre a-ţi uşura munca şi caută să obţii o satisfacţie minimă a clientului măcar, altfel suportă “nesimţirea” de a ţi se cere să mă tunzi cu foarfeca, pas cu pas, fără maşină, şi să stai o oră, în loc să termini într-un sfert de ceas. Şi-aşa folosind maşina de tuns este mai scump, deşi nu înţeleg de ce. Argumentul folosirii maşinii de tuns este de-a dreptul imbecil: iese mai frumos cu maşina. Carevasăzică, dacă apare o avarie la instalaţia electrică, din frizeria cu fâţe vor ieşi doar ţeste ciunţite. Replica trăim în secolul vitezei este oricum înfrântă de coada la care îmbătrâneşti, cu sau fără programare.

Paza era categoria care-mi lipsea la început. Dar este rândul chelnerilor, dar mă refer la cei de carieră exclusiv. Ca şi frizerii, dar şi cei din categoriile urmatoare, aşteaptă şpagă. Mica atenţie, în viziunea lor, oricat de prost te-ar fi tratat sau cât de oribilă să fi fost mâncarea, pleacă de la cincisprezece procente dacă nota este mai mare de o sută de lei, iar dacă este mai mică trebuie, de bun simţ, sa acopere un pachet de ţigări. Ha! De fapt, ceea ce reclam este atitudinea lor prin care caută să lase impresia că li se cuvine indiferent de orice situaţie, simpla lor prezenţă fiind suficientă. Mai mult, a solicita restul reprezintă o încercare de a-i submina meritele. Având un vocabular redus, consecinţă firească a vânătorilor de fericiri imediate, chelnerii sunt uşor de redus (la orice, chiar şi la statutul de târâtoare) prin ignoranţă şi raportarea directă la bonul fiscal.

Taximetristii se apropie, ca metodă, de frizeri, dar aşteptările pentru şpagă sunt ceva mai ameninţătoare şi sugerarate cu fiecare intersecţie. Taximetriştii pot fi destul de subtili dacă ne gândim la goana unui porc spre troaca plină cu lături. De regulă, taximetristul îţi lasă impresia că tu controlezi cursa oferindu-ţi alternative pe care nu le cunoşti, dar evitând orice bulevard central. Din modul de exprimare îţi şi sugerează ce să alegi, trebuie doar să fii curajos şi să combaţi traseul. N-am văzut niciun taximetrist care să refuze o cursă pe motiv că este în mijlocul unei scene interesante dintr-o carte recent apărută. Însă refuză o cursă lungă dacă nu i se asigură financiar şi întoarcerea fie cu clienţi, fie contravaloarea. Am sesizat că unii taximetrişti îşi rotunjesc tarifele, adăugându-şi bacşişul, fără reţinere. Este destul de complicat să te iei de guler cu un burtos libidinos căruia-i curg balele după orice oportunitate sexuală. Despre femeile taximetrist nu ştiu prea multe, dar cred că se delimitează doar de chestiunile sexuale, în rest sunt la fel de otrăvite de mărul satisfacţiilor imediate. Cred că metoda cea mai eficientă de a fenta mizeriile taximetriştilor este aceea de a nu le folosi serviciile. În fapt, este taximetria mai mult decât un sport pentru leneşi care se pun la dispoziţia altor leneşi pentru a-şi fura căciula unul altuia? Prin capitală, cei pe care-i vezi fluierând taxiuri, sunt acei care vor refuza o ciocolată copilului lor pe motiv că nu au bani de aruncat în timp ce solicită un pachet cu ţigări.

A patra categorie este cea a paznicilor cu titulatură care mai de care mai jenantă. O şlehtă de bipezi care trag de fiare, se îneacă în orice conţine alcool, manâncă de parcă ar fi copiii lui Ignat, fluieră prostituate şi, cel mai important, îşi arogă statut de justiţiari. Dincolo de danful şaormei, în spatele burţilor dezvelite, sub tibiere şi sprijiniţi pe tonfe, paznicii sunt esenţa evoluţionismului, gardienii dezvoltării intelectuale şi simulacru pentru idiocraţie. Încătuşat de o comoditate precum cea a taximetristului,  paznicul are ca etalon intelectual nivelul  de şmecherie măsurat prin capacitatea de îmbrâncire, tupeul de abordare a rotofleţelor în căutare de carduri şi schimbul de impresii de atitudine cu poliţiştii comunitari. Paznicii concurează ades cu parcangii. Paznicii nu au posibilitatea de a oferi un argument pentru care nu îţi permite să parchezi într-un loc destinat oricărui conducător de autovehicul, însă ştie să strâmbe tablă şi să-l imite pe Miyagi.

Sigur că tot ceea ce am spus poate deveni pivot pentru o serie de îmbrânciri verbale, dar, vă spun drept, nu-mi mai pasă. Este opinia mea şi se întemeiază pe propria experienţă.

Futil

în gândul călător zace suflul
iată-ne plini cu zel și patos
nimeni nicicând niciunde
paler și fason
copiii zarului
aruncați întru nimic

Portret

Când au ajuns în aceeaşi cameră, un chip sculpta o seriozitate conturată de frustrări provinciale, iar un altul o seninătate demnă de calendare. Chipul dintâi, sobru pentru că dădea bine la document, se etala fundamentat. Chipul din urmă importa mina unei circumstanţe sociale.

Între două îmbrăţişări, se scuipau prodigios. Şi astfel s-au hulit până la adânci tinereţi.

Bunicuţe pe Internet

De câteva zile răsfoiesc bloguri ale bunicuţelor moderne şi am remarcat că toate sunt armate oricând să-ţi percuteze un sfat, o reţetă culinară sau un goblen. Aceleaşi bunicuţe, gângurind cu nepoţeii, sunt mătuşile tuturor copiilor plimbaţi cu donaţia, instrumente pentru conturile filantropice.

Sfaturile sunt propuse de bunicuţe ca universal valabile, întemeiate pe vasta lor experienţă de viaţă, totuşi tinere-n suflet, şi au ca stindard moralizator zicala dacă nu ai un bătrân, cumpără-ţi unul. De pildă, în cea mai mare parte, nu înţeleg cum funcţionează cuptorul cu microunde, dar îl reclamă otravă tehnologică. Toate aromele, esenţele, agenţii de îngrăşare şi/sau afânare, cubuleţele potenţatoare de aromă, plicule’ele magice pe care le aruncă în mâncăruri nu se pot încadra în categoria otrăvurilor, acestea reprezentând secretul gustului.

Toate se pricep la bucătărie şi handmade. Când este vorba de plăcinta aceea din copilărie ori sarmaluţa interbelică umplută cu umbră, bunicuţele au întotdeauna reţete care l-ar transforma până şi pe Prâslea cel voinic într-un balaur flămând. Unitatea de măsură favorită a bunicuţelor rămâne încă împărţită, fie cana, fie lingura. Goblenul şi milieul sunt acum la coada listei cu idei pentru cadouri, bunele confecţionează ornamente din sare şi, credeţi sau nu, mililitri de amestecuri miresmatice gata să concureze Parisul.

Printre altele, bunicuţele sunt plăcut impresionate, chiar mângâiate, de campaniile care mediatizează copii bolnavi de leucemie sau tineri care sunt pe listele de aşteptare în vederea unui transplant de rinichi. Sunt primele care ne învaţă că alţii o duc mai rău decât noi, că politica se face exclusiv în for, nu pe facebook, pe bloguri ori la tribune, iar economiile se ţin pe rafturi, în debara, nu seifuri, în murături şi zacuscă, şi nu în conturi la bancă.

E greu să fii adult

Pe când deşteptătorul îmi căra pumni peste cap, visam o ceaşcă imensă cu cafea vărsându-se în urma mea.

Cred că voia să mă convingă să nu mă întorc sub cearceafuri.

După ce m-am spălat le dinţi, mi-am amintit de Moş Crăciun şi am căutat să-l invit într-un gând, în semn de protest.

Roţile, învârtindu-se, ne-au purtat înspre griuri înalte, şi nu înspre beznele plate.

Crima perfectă

prin tina desăvârşirii
cutezi gândul cel mai pur
cercând licori şerpuitoare
târând falbala cusută peste suflet
şovăind înspre un ideal
spoit cu radicali surogat
alburi vineţii pe sub pleoape
şi pe sub spală
de parca ai avea ochi şi la spate

colosul se va fi gârbovit oricum
strivind galaxii şi fentând abisuri
să poată fi proslăvit către apoi
şi veşnic adormit pe alcove mundane

sub înaintaşi
într-un sac viu
zac două echimoze
înveninate

reverenţele înaltului nu ţi-au fost de ajuns
gigantul s-a prăbuşit degeaba şi
de mâine îl vei ucide din nou

Cele bune

toate cele bune
vin mereu ultimele
sfâşiate de sfârşire

începe sfârşirea
simt mângâierea firului de iarbă
şi locul meu de sub lume

sfârşesc începând

Cu fără

pe patul nostru gem nişte femei
goale
toate sunt tu şi tu eşti toate
când aduci noaptea acasă
te-aşezi peste ele
jucăuşa nu mai are vlagă
curva se întoarce-n fecioară
amanta îşi smulge aripile
soţia se proslăveşte mamă
iubita rătăceşte voalul
copila se-ntoarce-n iarbă
şi tot ce mai rămâne eşti tu
femeia
cruce în golgota fatalităţii
întrebându-te cât eşti tu
din tine

te strigă cineva
şi nu-ţi pasă

priveşti holbândă chipul pistruiat
te schimonoseşti elucubrant
oglinda nu poate vedea în tine
în tinele muncit de toane
întorci capul spre stânga
spre dreapta
ridici bărbia
s-a păstrat bine fardul

parcă ai mai trage un fum din mine chiar dacă
sunt cel mai nereuşit magazin de vise
oricum nu vom şti niciodată de ce am eşuat întâi
chin sau destin şi-ncă un fum
nu vom şti niciodată de ce ne latră căţeaua
pe sub microscop
nu vom şti niciodată
şi cred că e mai bine aşa
regăsiţi în candoare
până la ultimul strop de otravă
viaţa nu este un sonet
doar moartea

să-ţi spun despre mine
de câte ori m-am sinucis
am uitat
încă mai ies gheare din piept care se-ntorc să mă sugrume
dar nu mă mai opun
am învăţat să mor în noi
oricum
n-am trecut prin lume ca prin faţa unei miraze
poate doar rugile să-mi fi rămas colţi
sângerând în pulpa proniei
şi nu-mi mai pasă
m-am saturat să stau în faţa trecutului
să dau socoteală pentru viitor
să desenez sori şi ulii
cu patima ta
amăgitor

Mai ştii de câte ori ne-am regăsit
inimile străpunse de cârligele noastre,
ancoraţi unul în celălalt,
aşteptând să ne doară?
cred că m-ai auzit prin somn
prea te-ai încleştat în mine
şi te pisiceşti pe sub zâmbetul pur
acum
mai bine plec
să-mi fac un ceai din spinii buchetului pe care ţi l-am dăruit
am unele nelinişti în gândurile colorate cu mirosul florilor de câmp
culese din sufletul meu unde visez uneori la decuparea omului din om

dar să-ţi spun un secret
la marele pas
mă simt ca-ntr-o celulă din care nu vreau să evadez
afară mă aşteaptă înăuntrul
gata să mă-mpingă înapoi
în noi
să ne injectăm zâmbete
să ne trecem degetele prin păr
să ne zugrăvim jurnalele cu gemete
carpe diem într-un felinar ruginit
fugind de himere
jumătate proşti
jumătate gângănii efemere

dormi lin
şi mă desfăt plimbând un deget pe coapsa ta albă
zâmbind gărgăriţei care ţi s-a aşezat pe pântec
mi-a şoptit să-ţi cuprind uşor sânul cu podul palmei
şi te-ai foit răsfăţându-te pentru o clipă
apoi ţi-am cuprins buzele cu buzele mele
gărgăriţa îşi luase zborul
şi m-ai muşcat
crezând că-s dimineaţa sau o căpşună
am înghiţit durerea
vinovat că ţi-am tulburat somnul
şi m-am întors în mine
refugiul din absenţă
unde nu mai aveam aceleaşi mâini
iar ochii ni se întâlneau tot mai rar
deşi împărţeam acelaşi divan
călătoream unul prin amintirea celuilalt şi
ne stingeam cu precizia unei ploi de mai
aşteptând să ne dăm sensurile înapoi

decât să-l hăcuim pe cupidon
mai bine să ne tatuăm dragostea pe tălpi şi
să zdrobim tot ce-i cupid în lumea asta
să răsucim zâmbete pe fusul pamentelor
la care ne vom întoarce
negreşit

nimic
şi uneori bolovan
prăvălit peste racle pline cu tristeţi
poţi să mă smulgi dintre sepulturi
doar amintindu-ţi de mine
când rătăcesc timid în gândurile tale
atunci îmi este cel mai dor
de chipul înstelat
de genele tale
chiar dacă de ceva vreme
ai colţii înfipţi adânc în mine
în carnea şi sângele meu
şi încă mai văd mormane de pământ
care au uitat să viseze
întocmai acum
acum când suntem creatori
şi diletanţi

am mâzgălit paginile prea devreme
gândind c-am izbutit să uit
să uit şi să uiţi
însă
lighioanele nopţii au bătut neobosite
stânca frântă de sminteală
iată-mă şi iartă-mă îţi spuneam
turnând nimicuri în forme aşteptânde
şi mărturisiri coapte la foc mic
ca nişte ghiulele de dor smucite
din suflet catapultate
care te nimereau în creştet şi în piept
în sufletul tău amorţit de dorurile mele
înroşite cu dalta mâniei
sfârâind un cântec trist de marmură colorată
plăsmuit parcă din pulberea noastră

se aud ecourile tălănguţei
smulse din reduta desăvârşirii
cling cling
elogiu celor cinci pahare
cu vin roşu
cucerind treptele de nori
torcând ocheade şi pleoape de amor
înfriguraţi aproape lubric acum
acum ca şi atunci
ceva înspăimântător de greu te apasă pe stern
cu puterea unei iubiri petrecute
captivă într-un apoi cutezător
te face să te cuprinzi înfrigurată
coşmarul acesta nu-i un frison rătăcit sau
vreun asfinţit răstignit de farisei
râurile cu jar sunt vii şi ard lugubru
până-n slăvitele unghere ale sufletului

ghemul vesel şi uituc râcâie uşa
las-o pe biju să intre
huzur maldăr de blană se
năpusteşte-ntre cearceafuri
şi pe sub gene ne scuipăm zulii
mustăcind căldura mângâierii tale
rătăciţi între perne
două intervale de piatră
bolnave de-nsingurare şi jind
te poftim în necuvinte
fiecare metamorfoza unui sens
nu ştiu despre biju dar eu
eu vreau să-ţi fiu penel peste sticlă şi
molitvă ghemuită-n bură
prapleu şi curcubeu sub crugul întristat
doi bătrânei pe bulevard
la braţ

nu ştim cum se zugrăveşte nesfârşirea
douăzeci şi şapte sunt ghiont şi extaz
cinci inventate şi reinventate
cuprinse şi necuprinse de vremea noastră
mănunchi cu mângâieri şi aceleaşi fragede sărutări
se-ntorc între noi când
unele săptămâni curg duios în alint
altele se prăvălesc printre flori anapoda
cu gustul lor infinit de ciocolată albă
şi nu ne place
nici glastra cu decepţii
nici cofa cu fabulaţii

schiţând o mină gravă îţi fixez chipul
şi mă întreb cum ar fi să mă ascund în tine
în liniştea lungă din obscurul tău enigmatic
să mă strecor tainic şi să decelez secretul
răspuns la şoapta post îngerească
Ai grijă de noi, iubito.

mă cauţi prin somn
pe pat sau prin vis
aş vrea să ştiu unde mă cauţi
tot mai des acum şi
ai dibuit că mă predau giulgiului
de teama c-ai să mă găseşti şi
n-am să izbutesc mângâierea suavă
pe care o cerţi în vis
în nopţile lungi şi scorburoase
însoţite de agripnia cu jumătate de suflet
doimea pe care n-o va privi nimeni vreodată
nici măcar tu n-o vei cunoaşte
pentru că am să tânguiesc până-n dimineaţă
şi-am să mă sustrag temeiului
în numele rezonului
la răsărit vom fornăi împreună
cu deşteptător cu tot