Toc emotii pe acordurile lui Mozart de cateva zile. Ma simt al nimanui si imbrac o pustietate de nefericiri. Nu caut nimic, ma vreau cautat.
Nu-mi gasesc locul, nu mai pot citi, scrie, in confortul de acasa. Socializez la biblioteca. Acolo este liniste si nu oboseste nimeni cu mine. Ca-n pestera lui Platon sau, mai degraba, ca Robinson fara Vineri in pestera lui Platon. Sunt aratat cu degetul, nu-mi pasa. Sunt extensia zambetelor celor care ma indica. Asta-mi place. Sa-i vad zambind. Da, imi place.
In numele prieteniei, nu (mai) am prieteni. Lysis o fi de vina. Nu-mi pasa.
21.04.2012 • Alter Ego