De foarte multe ori mi s-a spus că nu există adevăr. Şi asta pentru că nimeni nu-l poate atinge, implicit nimeni nu-l poate indica. Mi s-a mai spus că adevărul este o noţiune subiectivă pe care fiecare şi-o construieşte în funcţie de cunoştinţele şi informaţiile pe care le deţine, o influenţă majoră asupra acestei construcţii având-o educaţia şi mediul din jurul fiecăruia. Religia ne împinge să credem că nu se poate şi ar fi chiar periculos să încercăm raportarea tuturor lucrurilor la un singur adevăr, un adevăr suprem, motivând că noi, oamenii, suntem prea mici pentru a-l atinge. Totuşi, ni se propune că măsura tuturor lucrurilor este Dumnezeu. Dar însăşi religia nu este ea o filosofie? Nu este o serie de concepte care să ne ajute să diferenţiem minciuna de adevăr, binele de rău, frumosul de urât?
Adevărul fiecăruia dintre noi, mărunt şi neînsemnat în aparenţă, este atât de important atunci cand îl propunem, dar mai ales când îl opunem. Devine de nezdruncinat, ca rupt dintr-un copac al înţelepciunii pe care l-am construit pe criterii empirice. De aceea, pe toţi cei care îmi spuneau că nu există adevăr, îi remarcam ţinând cu dinţii de convingerile lor. De fapt, ei îşi apărau dreptul de a crede în ceea ce vor, îşi apărau universul unei realităţi proprii — îngustă pentru unii, complexă pentru alţii. Deasemenea argumentele aduse desemnau şi imposibilitatea acestui univers de a fi contrazis.
Astfel am sesizat că exista tendinţa, în baza realităţilor proprii şi sieşi argumentate, să se obţină un statut de omniscienţă raportată la semeni. Prin urmare, atunci când credem cu tărie în ceva probat raţional transformăm ochiul, inima într-un filtru prin care sortăm alţi oameni, ideile ori aspiratiile lor trecând doar prin acest şablon devenit Adevărul. Putem spune că astfel se nasc principiile, concepte pe care le apărăm cu disperare pentru ca universul propriu să nu fie cutremurat de alte idei care pot dezvălui ori genera alte adevăruri tangenţiale.
Adevărul absolut însuşi pare să fie un refugiu pentru cei cărora le este teamă de contra-argumente; pentru ei totul se va limita la: “Adevărul absolut nu există”. Am putea numi aceşti oameni ca fiind slabi pentru că în astfel de momente încep să cugete asupra liniei fragile care desparte adevărul de non-adevăr. Dar poate fi numit acest non-adevăr minciună? Ori necunoaştere? Şi, dacă ar exista, cine l-ar deţine? Care om ar fi apt să descifreze misterul universului? Cum l-am recunoaşte? Cum am accepta că acesta este mai bun decât noi, ceilalţi? Şi dacă este necunoaştere pentru noi, cum a devenit cunoaştere pentru el, deţinatorul ipotetic al adevărului absolut? Pentru a menţine şirul întrebărilor şi pentru a determina demnitatea deţinătorului adevărului suprem: ar fi el capabil să-l împartă lumii într-o forma empirică ori raţională, dar în final de netăgăduit? Şi-atunci ce facem cu adevărurile universale care, mai apoi, pe cale raţională devin doar parţial adevărate? Şubrede?
Şi poate întrebarea care ar trebui cu adevărat să ridice serioase semne de întrebare ar fi „de ce adevărurile noastre se schimbă atât de des?” Nu este acesta un indicator al abilităţii noastre de a descoperi adevăruri? Suntem într-o permanentă redescoperire a unui univers care ne dezvăluie tocmai o fragilitate şi o incertitudine a “uneletelor” cu care determinăm adevărul şi cu care îl separăm de minciună.
Atât existenţa, cât şi non-existenţa unui adevăr absolut atrage după sine, în mod logic, un alt pericol şi-anume existenţa ori non-existenţa minciunii. În consecinţă nu ne rămâne decât să acţionăm individual în baza propriului adevăr rămânând astfel la latitudinea noastră să stabilim existenţa ori non-existenţa adevărului ori minciunii. Astfel modelăm realitatea în funcţie de propriile concepţii şi simţiri raportate la ceilalţi. Astfel ne ferim de resentiment, dar nu ne putem feri de reproşul celor din jur când am ales să credem într-un adevăr dovedit mai apoi ca fiind non-adevăr. Putem spune că ne justificăm pentru a nu simţi ori a diminua sentimentul de proprie vinovăţie în cazul în care greşim faţă de semenii noştri.
Impărtăşirea adevărurilor proprii şi acceptarea acestora de un grup va crea o stare de împlinire a celui care propune şi astfel aceste cercuri comune vor lupta, precum o face şi un singur individ, cu toate mijloacele să propage acest cerc al realităţii.
Este incontestabil că falsificarea adevărului înseamnă minciună, dar falsificarea minciunii ar însemna adevăr? Aşadar, atunci când nu există adevăr şi, în consecinţă, nu există minciună, ce rost ar mai avea noţiunea sau sentimentul încrederii? Nu este încrederea aspectul care leagă cel mai bine oamenii? Deducem existenţa adevărului si opoziţiei acestuia, minciuna, ca generatoare a interacţiunii dintre oameni. Adevărurile complementare ajută, prin sincronizare, la întărirea relaţiei interumane determinând astfel crezuri comune. Nu cumva confidenţa se naşte între cei care au idei similare? Nu cumva încrederea este, în sine şi de sine, reflexia propriilor convingeri, sentimentul dezamăgirii fiind cel care ne confirmă încrederea ca fiind baza cea mai solidă a relaţiei dintre oameni, decepţia survenind în urma înşelării credinţei, dar nu religioasă, ci în raport de egalitate faţă de seamăn?
Am stabilit că există, dar avem nevoie de adevăr? Cu siguranţa de minciună nu avem nevoie, dar aparent acestea nu pot exista decât în coabitare. Răspunsul se reflectă din ceea ce susţineam anterior, interogativ de această dată: Avem nevoie de încredere în noi? Dar în ceilalţi? Raspunsul evident afirmativ al acestei provocări ne îndeamnă nu numai să avem încredere, ci să şi împărtăşim adevărurile noastre. De aceea se întâmplă de multe ori să reflectăm la vulnerabilitatea adevărurilor noastre şi valabilitatea adevărurilor celorlalţi. De aceea poate că nu ar trebui să ne speriem de cei care ne-ar putea ruina crezul, ci mai degrabă să căutam noi înşine să vedem slăbiciunile universului propriu şi să le întărim pentru că, pe cât de greu se construieşte un astfel de univers, pe atât de uşor se fărâmă, lăsând în urmă o mare durere: decepţia faţă de sine. Aceasta ne împinge la fabricarea rapidă şi pripita uneori a altor realităţi, pentru că oricând ne putem întoarce şi spune că nu există “adevăr absolut”.
03.04.2009 • Caiet