Mi-ar placea sa fiu auzit. Nu sunt multe persoanele carora le-am spus ca le-as lua acasa sau ca m-as cuibari de drag la pieptul lor pentru a le auzi inima cum bate. Niciodata nu mi s-a parut ca am fost auzit. Am fost tratat protocolar si de aceea m-am retras in soapta lasand prima impresie sa vorbeasca. Am asteptat timid si temator. N-a mai venit nimeni ori a venit tarziu certandu-ma. M-am gandit ca nu stiu sa fac o prima impresie buna. M-am inselat. Certitudinea pe care o schitez a fost intotdeauna o problema. Intr-un fel sau altul ramanea inteles faptul ca mi-ar placea mai mult decat un maraton de soapte, mai mult decat un gand intre semafoare ori actele unei piese de teatru. Acest lucru sperie. Certitudinea sperie. N-am habar de ce. Toata lumea o evoca, o cauta, iar cand se loveste de ea, o impinge spre cele mai abisale deraderi.
Asta e problema cu disponibilitatea. Iti arati disponibiltatea de a iubi, de a fi tu, de a nu insela asteptarile, te construiesti simplu, precis, onest si devii vulnerabil in acest joc stupid al iubirii. Daca joci inchis, inaccesibil, produci mister, joci sigur. Iti vei plasa negresit madularul intre picioarele ei, te vei ridica si ii vei spune ca este fenomenala, desi te-a agasat cu pudismul ei scarbos, vei asculta intr-o doara latenta vorbelor de dupa in timp ce-ti speli mainile cu sapunul ei intrebandu-te ce ai de mancare acasa.
Raman fidel gandului dintai: mi-ar placea sa fiu auzit.
21.04.2012 • Alter Ego