Hai, planificati-va viata. Personala, profesionala, ce conteaza?! Termenele limita propriu impuse care sunt imposibil de atins ar trebui sa aiba o motivatie psihologica in momentul esecului. E stiut ca urasc statutul de psiholog, nu as putea respecta decat psihiatrul. Acesta imi pare mai sanatos moral decat "atotdetoate" psihologul, acest parvenit al omului.
N-as fi vrut sa experimentez pe propria-mi piele "necesitatea" unui program bine conturat, detaliat si de la care sa nu ma abat, dar cand au intervenit ceilalti pe care-i ignoram pentru a ma tine de programul meu s-au simtit marginalizati, chiar luati peste picior cand le declaram ca telurile mele sunt inscrise bine in mine si nu-mi permit nicio forma de distragere a atentiei. Oricat de rational paream (mie) imi vedem prietenii rupand cercul pe care-l construisem de-a lungul anilor. I-am lasat si nu am regretat pierderea lor, nu regret nici acum pentru ca mi-au respectat dorinta de a nu-mi pierde directia. Am pierdut in aparenta forma extrema de a fi cel mai bun in ceea ce fac pana si parintii, persona pe care o iubeam si toti ceilalti din jurul acestora. Cineva imi spunea ca nu mai am viata, ci doar tel, iar acesta e dincolo de limitele normalului. A avea o viata organizata, cu un program care sa ma ajute sa economisesc bani, timp, sa reusesc sa citesc tot mai mult, sa scriu si mai mult a demonstrat ca mi-a ruinat intregul sistem social in care aveam impresia ca ma integrasem, cand, de fapt, fusesem acceptat in acesta prin staruinta de a fi flexibil, nicidecum rigid si supus planificarii riguroase pe care orice parinte, tutore, profesor, etc le-ar impune.
Cand am scapat din latul grajdului psihologic, am cautat rebeliunea si nu m-am supus decat limitarilor morale, principiilor proprii elementare de convietuire, iar prin asta nu a insemnat decat respectarea unor promisiuni facute fata de mine si care aveau sa ma implineasca fata de mine. Cand am vrut sa implinesc si dorintele altora am cantarit cat cedez din mine pentru a ii ferici. Am refuzat sa mai fiu pretutindeni, vesnic apt si niciodata impotriva. Nu am mai gasit, dupa cum spunea Churchil, oportunitatea in fiecare dificultate, dar nici dificultatea din orice oportunitate. Pur si simplu m-am limitat la o existenta primara punanad accent pe inmultirea starilor de implinire generala. Imi doream sa ma asez langa fereastra si sa zambesc la tot ce ma-nconjoara. Am zambit pana si felinarului pe cand il acoperea zapada, am stins tigari pe pervazul ferestrei, mi-am frecat mainile si-am suflat in causul pe care-l formase si astfel pierdusem timpul, umile zece minute, pe care planificarea nu-mi permitea sa le irosesc. Cand m-am asezat pe pat am simtit caldura acestuia cum imi aprinde spatele , ochii imi pareau grei, prin buze circula o vibratie intensa imposibil de controlat, pometii ii simteam infrigurati, iar mainile zvacneau. Am dormit douasprezece ore nemiscat rupand astfel legamantul cu Planul.
Nu am mai putut fi declarat un invingator, pentu ca nu am mai fost capabil sa calc peste toti cei care se opuneau. Zburam cu aripile mele, dar avantul mi-l luam calcand pe toti ceilalti. M-au privit mentorii mei si au spus: "Am mai pierdut un om". Pentru ei existam doar in contextul asta, altfel eram animalul care misuna neincetat existentei prin metropola, consumatorul iluziilor de rand. Cand mi s-au adresat la o intrunire intr-un mediu de adepti ai Planului, am simtit cum au intors toate invataturile pe care mi le dadusera impotriva mea pentru a se asigura ca nu voi mai putea avea loc vreodata in grupul lor elitist. Nu s-au gandit nicio clipa la statutul de om, ci doar la statutul de participant al unei miscari.
15.11.2009 • Caiet