Tuturor ne place să vedem grâul auriu. Purtăm o moştenire a unei bunăstări odată ce spicele sunt mândre posesoare ale unui bob împlinit. Unu de-i bun, ţara o duce bine. Dar până acolo, el e verde, vesel şi-n bătaia vântului pe ogoarele patriei. Se-ntrece cu cireaşa şi-ntotdeauna pierde. Întinsul auriu nici n-ar avea cum să supună cireşarul. Spicele se răsfaţă cu torenţialele lui cuptor după obişnuitele cure matinale cu rouă. Şi câte gărgăriţe se lasă legănate de musteţile holdelor, câti scripcăraşi se perindă strălucirii.
Ce mi-ar plăcea să retrăiesc zăpuşeala stinsă în curgătorul de peste drumul care traversa ogoarele parcelate, s-alerg cu roata, s-arunc hainele şi-apoi să mă rup de pământ cei trei metri până să ma izbesc de recele învolburat adânc mai bine de doi metri. Acolo îmi oblojeam biciuitul spicelor, abia acolo nu mai simţeam usturimea tăieturilor goanei pe care fiecare mustaţă aurie mi-o aplica în goana mea spre răcoare. Cântecul şi căldura se pierdeau cu adânc.
*ruptură
15.06.2010 • Caiet