Mintea noastră are darul de a se autoflagela. Nu reuşesc să înţeleg de ce anume caută să se absolve atunci când acceptă benevol biciul. Experienta m-a învăţat să mă feresc de anumite situaţii, dar tot empiricul mi-a arătat cum lucrurile nu pot fi întotdeauna aşa cum le prevezi.
Nu mai caut viitorul de ceva vreme. Mi-e teamă că voi fi dezamăgit încă de când am să-l fi gândit. Am acceptat legământul uşuraticului: "Refuz să mă gândesc la viitor, va veni oricum". Pioşeniile lor m-au acuzat de nedreptate faţă de mine însumi, mai mult au căutat să-mi arate că ceea ce eu refuz să anticipez este împotriva mea, încercarea precogniţiei fiind darul Său pentru mine. Şi totuşi, gândind în deplinătatea "dreptului de a alege", mă lovesc de oprelişti mundane. Cum ar trebui să desenez dorinţa de a fi singur? Ah, Pustietate, da! Îmi amintesc acum. Dar nu este ca în Pustietate. Trebuie să fie ca atunci când am fost biciuit moral, fiind încununat cu egotism aflându-mă în căutarea solitudinii printre oameni. Dar ce-ar fi fost de povestit? Ce-aş fi avut de împărtăşit cu ei dacă niciodată nu am reuşit să mă fac înţeles? Erau prea mari. Prea mari pentru gândurile mele.
Jungla a fost întotdeauna decisivă în ceea ce priveşte reacţiile frustre, un fel de frâna de serviciu în slujba simţului comun, probabil. Doar când am fost propria junglă am reuşit să mă sustrag apăsărilor morale. Atunci când am greşit faţă de mine sau când am făcut un lucru care s-a repercutat numai şi numai asupra-mi. Este foarte interesant cum putem sau cum devenim atât de des nişte fiinţe potrivite pe treapta a doua, cea a ţinerii de minte, ferindu-ne astfel de experienţă şi efectul bumerang a acesteia. Când mergi la doctor, acesta te învaţă cum să înşeli boala, nicidecum să te vindeci de ea. Aşa şi aici, când te simţi cu musca pe căciulă pentru unele lucruri, mărunte în viziunea celor mulţi, nu prea-ţi vine s-o ucizi pentru că ar însemna să-ţi loveşti întocmai zevzecul, astfel că petreci o mângâiere suavă pe deasupra-i şi presari alte gânduri care să alunge musca. Şi pe cine înşeli, în fapt? Pe biata muscă care a fost încolţită de închipuiri? Mai interesant este nu că te înşeli chiar pe tine, ci cum reuşeşti să păcăleşti celelalte gânduri şi să le pui în mişcare, folosindu-le şi lăsându-se folosite. Poate că gândurile nu au o conştiinţă a lor şi astfel am răspunde în faţa toleranţei lor. Dar ele, bietele, sunt într-o continuă reformare, uneori chiar reformulare, astfel încât acelaşi gând poate lua oricând forma biciului atunci când renunţi la "a raţiona într-un anume cod", către o anume direcţie, pe un anumit tipar.
Am scris acestea întocmai pentru a-mi înşela unele dezamăgiri folosindu-le. Au acceptat şi am acceptat. În spiritul justeţii, mă simt imoral. Pur şi simplu, nu e drept.
28.02.2010 • Caiet