Textul de mai jos a trebuit să aibă ca punct de plecare "Îmi place să lenevesc în pat, duminica, dar nu în patul meu. De aceea mi-am luat hamac". Desigur, înscrisul are scop completiv sau contraopinant vizavi de un aspect propus de Larisa Gojnete căreia îi mulţumesc pentru deschiderea către această propunere pe care i-am lansat-o pe Twitter. Am să tratez această provocare întoarsă împotriva-mi ca pe o leapşă, drept care, de la bun început, o propun atât Marinei Zanfir, cât şi lui Bogdan, întrucât sunt sigur că în fiecare dintre noi, şi nu numai, aserţiunea Îmi place să lenevesc în pat, duminica, dar nu în patul meu. De aceea mi-am luat hamac trezeşte reacţii diferite, unele simple şi concise (cazul meu), altele mai complexe şi cu implicaţii sau consecinţe neaşteptate.
***
Şi-acum la drum plec! Împachetez decizii, periuţa pentru dinţi, termosul cu speranţe, chiloţi, şosete, tristeţi, regrete, pe toate le-aranjez tacticos în rucsacul vieţii. Acestea aparţin călătorului, ca nişte sentimente care vin şi pleacă şi care nu cer niciodată dreptul de a fi pururea însele.
Ciudat trebuie să fie omul care pleacă nopţile-n călătorie, dar mai odios ar fi să pretindă lumânării să nu pice firii ceară. Să modeleze soaţa preabunului dintâi, nihil, şi să aibă patriarhul unde dalta să-si infigă, marmura din nimic sau ceară fiv-a şlefuită în acordul unei idei proslavită ca fire umană. Acum să ne oprim pentru o clipă şi să ne imaginam firea. Nu cea a omului, aceea care zace în natura oricărui lucru ca fiind. Firea unei stane de piatră, firea exuberantă a puiului de om sau a petalei de trandafir în plină (de)cădere. Să fie linişte! Să fie doar firea.
Acum, dacă aţi identificat-o, ucideţi-o! Nu ezitaţi, nu vă pierdeţi, nu va lăsaţi păcăliţi că nu va sta în fire să ucideti firea omului. Dacă vă par nebun, îndemnându-vă să ucideţi ceva ce nu există, atunci admiteţi că firea omului, ca factor motivaţional, este o iluzie. Ori, dacă ea există, nu ne rămâne decât să aducem cu ea şi toate relele pe care le generează, toate nefericirile care au scris în constructul acesta numit firea umană. "Omul poartă în fire aspiratia de a şti", iar ştiind poate accede către confort şi succede prin înlăturarea celor potrivnice şi apropierea celor propice.
Ce am putea aduce în ajutorul firii? În calitate de martor, dar mai ales complice, nu-mi rămâne decât să citez toleranţa să se conformeze procesului pe care l-am intentat argumentului firii umane. Despre cum toleranţa este corozivul relaţiilor dintre oameni, cum am mai discutat aici, dar, pe scurt, când propunem toleranţa ca element de tip mediator mi-aş dori să cunosc şi cum se împarte dreptatea dinspre cel care tolerează spre cel tolerat şi invers. Dacă vreodată v-a părut că toleranţa este subsidiară firii omului, v-aţi înşelat. Stă în firea omului să fie abuzat sau abuzator? În cazul în care poartă aceste grele poveri morale, dreptul de a fi abuzat va trebui să se exercite independent de cel de a fi abuzator şi totuşi, cantitativ, va trebui să echilibrăm gradul de tolernţî. Inechitatea aceasta dezbracă firea de orice bine pe care, aparent, omul l-ar poseda prin excelenţă.
Şi-atunci rezide în firea omului lipsa de apreciere pentru ceea ce are? Să hulească patul care-i numară şi oblojeste coastele? Se vădeşte că nu putem folosi ca argument firea umană spre a susţine faptul că nu apreciem ceea ce avem deja, mai degrabă punem preţ pe ceea ce este la orizont, dar nu în posesie. Dacă posesie este un termen tare, proximitate adaptivă ar putea să satisfacă simţul (aspect apreciat) sau spiritul (de regula alunecos) critic.
Imi place sa lenevesc in pat, duminica, dar nu in patul meu. De aceea mi-am luat hamac. Hamacul reprezintă diversitatea, o diversitate aleasă atent, mult mai atent decât cuvintele dintr-un context fragil. Unitatea prin diversitate este greu de întemeiat, de aceea o diversitate reală se pastrează doar evitând capcana vorbelor pe care o întindem ori de câte ori avem nevoie să smulgem o împlinire proprie independent de consecinţele aparent neintenţionate. Între pat şi hamac, în accepţiunea generală, unul îţi dă certitudine, iar altul aventură. Nimic mai eronat. Dacă ne împlinim vegetativ, atunci hamacul devine contrar normei conservatoare. Pe de altă parte, omul educat social va căuta să se fericească, găsind astfel un (fel de) sens al vieţii. Despre mijloace ne rămâne să vorbim la nesfârşit, creativitatea fiind nelimitată, dar scopurile ne sunt propuse încă de la prima societate, familia. Dacă, în final, totul apare ca redus la verbul a alege, atunci responsabilitatea duminicilor lehamite, în pat sau hamac, ne aparţine. Poţi fi gol (pe dinauntru) oriunde ai alege să-ţi petreci duminica, dar poti fi implinit şi în ambele locuri propuse. Nu ştiu despre gazde, dar tu, în calitate de vizitator, poţi fi împlinit.
Dimineţile vor fi dezmierdate de pleoapa care numeşte clipa. Lumina va indica dincolo de pat sau hamac, prin ochii goi ne vom vedea doar pe noi. Vom strânge în pumn, într-un surâs sau cu tristeţe, tubul cu pastă pentru dinţi, ne vom privi în oglindă şi vom fi contemplat: Iată un rid, Timpul este singurul care nu ne iartă.
24.06.2010 • Caiet