Cat de frumosi sunt oamenii! Puternici, destepti, verticali. Toate sub efigia zambetului ori, in personam, in atitudinea exuberanta, ludica, vivace, interminabila parca.
Privindu-i, sunt minunati: o picatura uriasa de roua sub un curcubeu armonios. In spectacolul vietii zambim fie cand ceilalti ne accepta fericirea, fie cand devenim copiii nebuniei.
Din afara sunt perfecti chiar daca se reclama ca intotdeauna ceea ce trebuie nu este la cine vrem sa fie. Explicatia este intima: in interior sunt o furtuna de tristeti.
Constat, fara echivoc, ca ravna celorlalti confirma neimplinirile fiecaruia. Afectiunea ii tine pe unii prizonieri, iar pe altii ii macina. Probabil ca sentimentele nu ar trebui investite, ci oferite. Dar cum totul este un troc emotional, asteptarile sunt inevitabile. Mai bine investite, mai bine vadit.
Inexplicable atractii, magneti pozitionati prost, totul se intrevede cu sansa si evolueaza inspre anapoda.
Cred ca exista un univers al fiecaruia, un univers cu limite in cunoastere, teama, confort, chiar sansa. Acolo se ascunde in drept omul, nu zdreanta sociala, nu scursura emotionala, nu proteza neputintei celorlalti ori plomba zambetelor largi.
Intre noi fie vorba, mi-e dor sa fiu mangaiat, sarutat, imbratisat, inghesuit; sa respiram flacarile dorintei, sa ne gustam gandurile si poftele, sa smulgem hainele cu patima, sa ramana de spus doar "Oops!" zambindu-ne coplesiti, gafaind ca doi lunatici impliniti. Chiar si intr-un sac de dormit.
19.04.2012 • Alter Ego