Am o frază în minte de ceva vreme, un soi de joc de cuvinte. Cu siguranţă ai gândit şi tu asta într-un fel sau altul:
Nu mi-ar plăcea să fiu Timpul, să sufăr de eternitate şi unicul meu tic să fie tocmai o nonacţiune, adică să tac.
Circularitatea trebuie să fie model ori al răbdării, ori al inutilităţii. Târziu, când postulezi că acestea ţi-au conturat existenţa, inexorabil, redevii parte a Timpului. Cred asta întrucât nu identific nicio posibilitate de supravieţuire dincolo de moartea mea fizică, faţă de mine devin Nimeni (imaginează-ţi ecoul când pronunţi acest Nimeni).
Mi-aduc aminte de Pustietate (I şi II), dar nu în sensul speluncăi unde icnetele mele se regăseau în efigia unui ruinat eu, tribut pentru ceea ce mai mult nu am ştiut, ci în sensul dialogului cu mine. Nu ştiu de ce mi-a venit acest lucru în minte acum, probabil că este acea rută de revenire atunci când ne pierdem, către ceea ce ştim, către nu mai rău decât am trăit sau, în cazurile fericite, imaginat.
Habar nu am ce este cu adevărat Timpul. O unitate de măsură, o ghiduşie...? În Timp ne naştem, în Timp ne întoarcem. Ce altceva e cert?
...un gând rebel tocmai s-a strecurat: mi-ar plăcea să-mi recite cineva Balada călătorului de George Topârceanu.
Rotocol. Tic, tac.
04.11.2010 • Caiet