Sterp, imaterial, vid, anonim. Am început să fug de neobositele tălăngi difuze în speranţa că mă voi prinde din urmă şi îmi voi răspunde la întrebarea care m-a dezbrăcat de fericirea de a ferici. Picăturile care sparg liniştea umedă a peşterii luminată de reflexia unor sclipiri înlăcrimate produc ecouri care mă trezesc la realitatea mea dintâi: singurătatea. Pustiu pe pământ, pustiu printre nori.
Nu ştiu dacă, în căderea sa, un astru aflat la ultima strigare are celeritatea cu care mă îndepartez eu de înspăimântătoarele sentimente îmbâcsite de praful raţiunii. Nu vreau să ştiu dacă deziluzia incapacităţii de a finaliza intenţii este o capacitate ori o iluzie, o necesitate ori o opţională, un drept ori un merit, totuşi sfărâm piatra pe care am ales-o să mă-nsoţească zilnic cu mare drag, aceasta rămânând singura bucurie din pustiul care am devenit şi pe care, oricât aş încerca, nu-l pot ignora. Cu toate că voi măcina muntele în care este săpată peştera asta, mi-aş dori ca toboganul transportor al nisipului care va încerca sa umple cuva minţii să nu aibă vreo fisură care să ducă la o tetradă pitagoreica a simţirilor, iubirii ori liniştii.
De la gura peşterii privesc sălbăticia care freamătă nestingherită printre gândurile mele. Icnetele, prin stridenţa ori aparent emfatica lor devin efigia acelui ruinat eu, acum şi smintit: în război cu nimic. Umbrele cu forme dulci m-au înconjurat şi mă invită să mă eliberez din lanţurile care mă fac prizonierul propriilor ecouri, dar ştiu că la final şi acestea mă vor alunga, mă vor prigoni şi ponegri. Mă-ntorc în pustietate — se face târziu.