Nu stiu dacă vă puteţi imagina câte v-aş putea spune despre singurătate, acum când tot ceea ce mă defineşte are un şmag de singurătate, până când şi noemele mele se scaldă într-o încântătoare singurătate. Nici literele nu mai vor să compună cuvinte. Mă simt ca-n pustiul dintr-o peşteră: Inventez sunete, iar dacă acestea seamană a cuvinte nu vor să se lege. Şi dacă s-ar lega nu te-ar dezlega, nici măcar nu te-ar clinti, d-apoi urni.
Singuratate, cum să te definesc chip străin şi slut sculptat de extrovertirea mea, dar înfrumuseţat de intenţia conturării unui nou concept frenetic? Încă mai râd singurătăţii mele, chiar glorific spunând că singurătatea mea e cea mai reuşită.
Mă simt ca într-un sanctuar în care simpatiile se cumpără cu o efigie a unui ruinat eu, un eu frustrat de clopotele surde care bat lângă altarul năzuinţelor mele.
Scumpo, eu de tine mă dezleg acum,
iau cu mine tot ce am de-o viaţă,
multe averi n-am avut oricum,
iubirea doar, singura prevalenţă —
nicidecum mai stiu pe care drum:
adio, animiS ori dragă Speranţă.