La baza societatii sta, fara indoiala, omul. Desigur, daca acceptam ca omul este o fiinta rationala cu abilitatea naturala de adaptare si aspira, din firea sa, catre confort prin predictie, iar societatea este forma organizata de acesta din ratiuni practice care sa-i permita sa-si dezvolte chemarea catre nelimitat. Societatea este, asadar, formata din notiuni imprevizibile care pot altera oricand ratiunile inferioare.
Caut, in fapt, sa inteleg daca nu cumva tot ce tine de prietenie, reconceptualizat si prin faptul ca “nu tot ce putem gandi, exista”, reprezinta o aspiratie inferioara care nu-si poate depasi conditia. Nu vreau sa definesc prietenia, ci sa arat, fara sa concluzionez totusi, ca exista prietenie la prima vedere.
Aprecierea este o forma de respect fata de cel stimat. Impunerea de sine nu inseamna in chip necesar o exteriorizare calitativa si nici cantitativa, introvertul putand fi o insusire autosuficienta siesi. Plec, in fapt, de la premiza ca exista mai multe tipuri de relatii de prietenie si ele sunt cladite, in primul rand, pe afinitati completive. Nu vreau sa spun prin asta, desi ar fi placut sa nu fie necesara precizarea, ca “prietenul la nevoie se cunoaste”. Vreau ca aspectele de necesitate sa constituie un factor motivant la nivel de satisfactie superioara, si nu rationalizate in social.
Consider ca ar trebui sa propun mai intai Singuratatea care este, fara doar si poate, cel mai bun teren unde putem juca ping-pong social fara a avea teama ca vom gresi fata de celalalt. Dialogul devine trist atunci cand exista doi sau mai multi participanti care nu reusesc sa-si comunice nimic. Cand cei doi sa zicem, cifra fiind orientativa, asista impreuna la fenomen care va provoaca un declic intelectual sau emotional, dar nelimitandu-ne la atat, unuia dintre ei, si acesta prezinta efectul celuilalt, cel dintai pleaca de la premisa ca nu e chip sa nu se faca inteles in virtutea prieteniei ce-i leaga. Prin inteles, ma refer la acceptarea opiniei indiferent daca-i elucubranta ori ba. Gloata ramane lumea cea mare, iar important este “socioclimatul” acestei lumi mai mici, cea a prieteniei, in care gandurile pot circula si testa, in acest cadru restrans-protectiv, impactul cu lumea cea mare.
Pe de alta parte, lumii cea mica din singuratate, unde esti atat opinent, cat si evaluator, i se cuvine totul, intrucat pentru orice raportare, ca posibiltate de raportare, la o lume, chiar la cea proprie, implica o raportare prima la sine, un dialog interior care va da consimtamantul ca inainte de toate starea declicului emtional ori intelectual iti este tie mai intai de neinteles. Daca ar fi ceva inteles la aceasta prima instanta, atunci ar fi devenit o afirmatie insotita de o explicatie, iar supusa dezbaterii, inca in instanta raportarii la sine, ar fi fost natura explicatiei.
Ce este, in fond, prietenia? Aceasta intrebare a tolerat multe raspunsuri care n-au facut decat sa ne arate ca nu vom putea pune in acord vreodata ceea ce este cu ceea ce nu este ea. Dar ramane totusi, dupa ce este persecutata, condamnata si executata, o forma pe un fondament comun. Nimeni nu poate rapi prieteniei faptul ca se manifesta indiferent de ratiunile conducatoare ale acesteia, de aici intelegand ca nu prietenia ii ghideaza pe oameni, ci oamenii ghideaza prieteniile lor. Spun asta si pentru a pune in dificultate pe aceia care au retineri morale in virtutea prieteniei. Pe scurt, poti fi imbecil si prieten in acelasi timp odata ce esti constient ca cel ce iti tolereaza imbecilitatetea o face pentru a intretine aceasta prietenie. Daca nu constientizezi asta, esti un fel de prieten, dar nu prieten in plinatatea prieteniei ca act de sinceritate si reciprocitate. Si mai poti fi prieten, ca tot veni vorba de perfectiune, si cu o nuanta a prieteniei, cu loalitatea, si poti avea un acord rational exceptional cu aceasta, dar care nu iti va servi la nimic altceva decat la implinirea unei iluzii cu oglindire morala.
Lipsit de subiectivitate, omul ar putea lega prietenia perfecta cu orice altceva intr-o conditie similara. Ar fi o chestiune de potrivire, ca-ntr-un joc de puzzle unde nu doar forma e relevanta, ci si imaginea pe care o gazduieste, nuanta care deschide acceptarea unei subiectivitati comensurabile. Dar nu va parea aceasta o relatie impersonala asa cum este vremea pentru orice, meteorologic vorbind? Afectul este subsidiar subiectivitatii ori subconstientului, dar cat de obiectiv, implicit just, este subconstientul atunci cand provoaca fara drept de apel declicul comun printr-un accident contemplativ?
Intr-o prima ipostaza am putea identifica rezonanta, potrivirea prin prisma valorilor comune. Oamenii impart idei, reactii, senzatii la toate niveluri posibile ca posibilitate. Cunoasterea celuilalt, in sens social, este irelevanta declicului contemplativ, intrucat teza initiala poate fi orice gand sau idee, plecand de la presupozitia ca teza este una, iar participantii in numar de doi, dupa cum am stabilit deja, cifrele fiind minime, dar, in genere, arbitrare. Investigarea pur teoretica va starni in fiecare un proces precum cel al raspunsului la o intrebare care naste alte doua intrebari. Pentru ca vreau sa ma tin departe de psihologie, nu c-as fi patruns vreo clipa in aceasta, sper, descoperirea reperelor valorice comune vor provoca, in fapt, prima forma de nevoie de apropiere. Dar despre ce fel de apropiere vorbim? Este "chimia" imporanta? Cu siguranta este vitala atunci cand se nasc interese dincolo de probarea propriilor principii si concepte in mediul social deschis. Nu caut sa dezvolt aceste interese intrucat nu-mi par ca sunt hranite de fraza prima a Metafizicii lui Aristotel, "Toti oamenii poarta in fire aspiratia de a sti", si slefuite apoi intr-o deconstructie a rationalitatii prin incurcatura la care ajunge intotdeauna omul problematizand orice tip de certitudine.
Se considera ca in fiecare exista un geniu adormit, iar daca acesta se trezeste cauzele trebuie sa fie exterioare. Continutul, in fapt, pe principiul tabula rasa, este un strop din exterior caruia ii va urma alti stropi. Vom separa intre forme identice si fundamentari diferite printr-o analogie simpla: doi oameni, ambii crestini, vor avea viziuni diferite asupra vietii chiar daca apropiate ideologic in urma contactului real cu legea crestinatatii, adica intelegand scopul si metodele acesteia. Sistemul categorial, subsidiar metodelor, poate transforma analogia in una de natura stiintifica pe fundament dogmatic din ratiuni de necesitate sau, mai bine zis, finalitate. Intrebati despre sensul vietii proprii, oricare dintre acesti oameni, vor raspunde prin cele propuse de legea crestina pentru a fi in acord cu un simt comun. Tot astfel, geniul adormit este sedat permanent de modestia pe care trebuie s-o aplicam in cadrul social, atitudine care se explica usor prin natura umana care este preventiva din fire.
Ruperea modestiei intelectuale se loveste nu de putine ori si de insuficienta limbajului, intrucat in mintea noastra rationam cu un limbaj diferit, mult mai avansat si mai complex decat cel folosit in comunicarea verbala. De aceea iti trebuie nu doar curaj, ci si convingere ca partenerul de discutie va fi capabil sa accepte nu doar limbajul ori de lemn, ori foarte metaforic, ci si neclaritatea gandurilor, ideilor, si participarea la inchegarea acestora cu sens. Pentru ca, prin intermediul cunoasterii teoretice, avem deja dezvoltate concepte proprii, fiecare frantura din ce era de neinteles va cauta argument si se va contrui nu doar in aspectul comun spre a putea intra in dezbatere, ci va omogeniza si liantul contraopiniilor care vor cimenta legitimitea uimirii.
Pentru prieteniile care sunt conturate de interdependenta sau dependenta unilaterala nu vor putea gasi niciodata implinirea in aspecte pur teoretice cu toate ca ceea ce putem gandi nu se impune sa fie in acord cu realitatea, astfel neraportandu-se la utilitate aparand ca inutile. Dar nu ne intereseaza prieteniile deja existente, ci doar cele care sunt iminente si au ca scop (voluntar sau involuntar) satisfacerea unor curiozitati intelectuale pentru care nu s-a gasit niciodata un oponent care sa construiasca mai intai un limbaj comun, un fel de dictionar a ceea ce limbajul in genere, nici cel stiintific chiar, nu poate exprima inca mesajul concret si complet.
Omul se afiseaza in cateva ipostaze care pot favoriza infiriparea unei prietenii fara a-si da seama. Una dintre ele este tristetea, alta este starea de exalstare, alta de bunastare si ar mai fi atatea altele. Dar aleg doar pe acestea trei intrucat vad in ele oportunitati de a lega prietenii la prima vedere. Oricarui om intristat ii prinde bine o exteriorizare si aceasta prinde cel mai bine catre un strain. Este atat de usor sa te confesezi unui necunoscut si s-o faci in adevaratul sens al marturisirii, expunand chiar si gandurile cele mai indoielnice. Desigur, cel ce asculta va cauta sa identifice si sa stabileasca repere morale si ori de cate ori reperul va fi comun, acesta va ajuta la constructia unui sentiment care sa dreneze o potentiala prietenie intrucat nu doar ca vor vorbi aceeasi limba, dar vor avea si indicatori comuni. La fel am putea gandi si cu cei ce se implinesc prin bunastare, prietenii fiind la fel ca banii sau orice alte bunuri pentru acestia si daca tot simt nevoia sa le aiba pe toate, atunci de ce sa nu aibe si cat mai multi prieteni? E drept, pare fara sens in ceea ce priveste pe cei de aceasta conditie, dar exceptand bunastarea am remarca si o teama de singuratate. Am putea sa le motivam cu usurinta insasi usurinta cu care accepta anumite fapte ale pre-prieteniei care au lezat inca de la primul contact. Exalstarea este cea mai rapida forma de a lega prietenii si tot cea mai rapida in ruperea acestora. Nu se bazeaza decat pe o aparenta care a fost promovata si dincolo de aceasta se refuza orice fel de investigatie. A prinde in brate un copac iti va dezvalui, chiar si fara a deschide ochii, ca acesta nu-ti va intoarce niciodata gestul. Tu vei fi imbratisat, si el nu. Am putea stabili ca niciuna dintre aceste trei situatii nu cladesc o prietenie la prima vedere, dar o sadesc si asta e tot ce trebuie.
Despre concordie au vorbit altii, dar in cadrul unei prietenii deja formulate. Totusi, respectul, dar si interesul pe care aceasta il va mosi, nu va afecta forma prima, conceptul unei prietenii de tip scanteie, decat in momentul in care interesul va precede respectul. Astazi, "interes" este un termen care are sens conotativ negativ in contextul unei relatii de orice tip, chiar si atunci cand se doreste binele. Si toate astea din teama de a nu suprima dreptul decizional al fiecaruia. Ajutorul pe care-l oferim alienatilor trebuie sa fie pe linie de securitate sociala, asa cum prietenilor le putem oferi ajutorul numai dupa ce l-au cerut sau au fost de acord cu cele propuse. Interesul mosit despre care vorbesc tine mai degraba de familiarizarea prea rapida in virtutea scanteii si va deveni element dezbinator la nivelul limbajului sau la nivel opsegos. Este evident ca nu se poate vorbi despre armonie inaintea prieteniei. Indiferenta devine concordie odata cu instaurarea prietesugului, nicidecum altfel. Concordia nu trebuie vanata.
28.03.2010 • Caiet