Pentru că suntem raţionali şi, cu toate că, religia nu (mai) exclude omenescul în favoarea sacrului, tindem să ne apropiem în mod direct de divinitate încercând să trecem peste firescul intermediar, reprezentantul instituţiei religioase. În drumul nostru către divinitate putem exclude orice misit care, vrând-nevrând, devine un factor de influenţa, mai mult sau mai puţin constructiv, crezului nostru. La aceasta se adaugă şi lipsa vechilor bariere geo-politice, care face astăzi din religie o opţiune spirituală individuală.
Totuşi, nu cautăm să ne eliberăm de cultul religos, cautăm să ne îndepărtăm de latura sa opresivă, mai ales când descoperim că nu mai avem nevoie de o religie imperativă, că avem dreptul să nu mai acceptăm principiul „crede şi nu cerceta”. Începem să cerem dovezi teologilor, dovezi care să se poată atribui tangibilului. Mai mult, impunem preotilor acceptarea unor „păcate” precum avortul, iar instituţiei religioase, din care aceştia fac parte, îi este tot mai greu să păstreze sacralitatea.
Detaşarea de religie nu ne este cu putinţă pentru că este singura care ne oferă o direcţie către divinitate cu toate că, de cele mai multe ori, nu mai vedem instituţia de cult din care facem parte ca fiind sacră.
Pe de altă parte, revenim la religie şi datorită tradiţiei, dar ne lovim de aceiaşi lipsă de conexiune cu teluricul, drept urmare instituţiile religioase au început să caute dovezi ştiinţifice pentru a-şi ţine aproape adepţii, adepţi care au remarcat şi acceptat ideea absenţei sinonimiei între credinţă şi religie. Aceasta este o dovadă de conciliere a marilor instituţii religioase, după ce au constatat că suntem deschişi la acceptarea unor noi viziuni prin descoperirea elementelor comune dincolo de cult. De aici şi acele schisme neconforme cu fundamentul religios traditional care apar şi spre care se îndreaptă tot mai mulţi oameni.
Teama ancestrală faţă de divinitate, cu care ne naştem, dovedeşte că nu suntem atei, ci suntem adepţii reformării, chiar reformulării cultului religios din dorinţa de a avea mereu ceva, ori pe cineva, care să ne arate calea către divinitate, drept care, fiind dependenţi să credem într-o forţă supranaturală, nu putem exista în afara religiei.