Am obosit. M-au obosit. Trist este când cei care trec pe lângă noi nu ne privesc în ochi, privindu-ne doar scamele de pe haine, nu mâhnirile din suflet, caută mai degrabă o cămaşă necălcată, decât un spirit pur. Nu mă mai miră faptul că vedeţi prin mine, că sunt transparent vouă. Eu caut să vă privesc în ochi, să vă ascult, dar voi? Şi ce dacă azi pantoful nu este asortat cu sacoul? Am asortat inima cu ochii sau ochii cu inima. Inima mea e căpruie? Ochii mei sunt roşii? Cine are timp să vadă astfel de lucruri? Nimeni, desigur. Nici de m-aş întoarce pe dos nu m-aţi vedea cum sunt!
Am plecat de atâtea ori din mine încât am obosit. Pentru cine? Pentru ce? Fiecare plecare din mine înseamnă durere, înseamnă să mă mint pentru a mă adapta vouă, de fapt, atunci când râd cu voi si vă vorbesc nu fac decât sa plec din mine pentru a nu vă decolora lumea voastră opacă. E uşor să ieşi din tine, mai greu este să te întorci.
Cine sunt? Cine sunteţi?! Aţi încercat vreodata să vă bucuraţi de o floare, nu de grădina botanică aşa cum poate oricine, de culoarea prăfuită a unei caramizi, nu de întreaga clădire, de o frunză înverzită, nu de primavară în sine? Dacă veţi reuşi atunci veţi pricepe de ce zâmbesc peste toate amărăciunile vieţii.
De altfel, mă bucur că mă priviţi, dar nu mă vedeţi; mi-e mai usor să vă opresc să mă invadaţi cu profanul vostru. Ochii şi zâmbetul sunt tot ce-i al meu, restul e prea sincer pentru voi.
Câteodată v-aş împrumuta ochii mei vouă, oameni de hârtie.