Jitiile bat la porţile minţii. Mai târziu gândul cere dreptul natural de a fi expulzat. Înainte de a striga dimineţilor târzii, îmbrăcau satinul celor care se refugiaseră în mine. De fapt, eu nu mai plecasem din ele. Trădat de dorinţa unui contur pe care-l demascam involuntar, modelul la care nu ajungeam gâdila fulgul dulce al perfectului. Visul, din cauza luminii, se pierdea. Reveneam în prezent şi nu-mi rămânea decât să strig la rându-mi: Nu poţi zbura cu penele altcuiva!
Un surâs trivial şi întru devine o idee confuză sieşi. Abstractul nu poate fi un univers paralel. Nici nu pot exista în două locuri în acelaşi timp şi nici de doua ori în acelaşi loc: spaţio-temporal n-avem loc. Am încercat să mai slăbesc. Începusem prin a elibera trupul şi am făcut asta într-o odaie întunecoasă; trebuia să mă ascund, să-mi fie jenă de mine. Nu ştiu de ce, dar simţeam că nu aveam loc în acelaşi mine. Carevasăzică nu puteam fi eu. Nici altcineva. Era necesar să mă acopăr, să-mi ascund norma, ca o formă de bun simţ.
Puha sfichiase o parte din uşuraticul decenţei. Şi-am insistat cu echilibrul natural sau natura echilibrului, mă rog: pe cât drept, pe-atât strâmb. Şi-am elucubrat: nu poate fi drept şi strâmb în acelaşi timp, dar poate fi frumos şi deştept. Urât şi prost se aprobă, la fel urât şi deştept. Încă de la început nu ştii ce vei primi, dar pornim, cu iz frenetic, de la egalitate, conceptual. Ce-o fi asta? Doi şi cu doi fac întotdeauna patru. Abstract, deci perfect. Un urât plus un prost nu echivalează cu doi urâţi proşti, dar nici cu un singur urât prost, ci cu un urât şi un prost. Amândoi desăvârşiţi: acelaşi urât, acelaşi prost. Ei ştiu să se numere, iar asta-i face frumoşi şi deştepţi. Cum? Împreună, cât stăruie dorinţa dăinuie extazul. 1+1=2. Nimic extaziant, deşi corect, implicit perfect. Când rezultatul este trei, trebuie să-ţi acoperi norma. Vrei să culegi polen din florile de plastic?
Am căutat libertatea. Când au existat alternative m-am simţit liber, dar nu cunoscusem libertatea. Când drumul a fost drept am fost privat de acest neajuns şi tot nu cunoscusem libertatea. N-am ştiut niciodată s-o revendic când a trebuit ori, mai bine zis, când mi-a necesitat cu adevărat. Am măsurat permanent alegerile pe care le făceam, dar abia târziu am remarcat că ruleta vieţii are gradaţie variabilă şi intră sub incidenţa subiectului: de la un om la altul, de la o casă la alta, de la o cultură la alta. La fiecare răscruce vocile se întretăiau şi argumentau propria direcţie. Am admirat stăruinţa fiecărui drum din bifurcaţiile, intersecţiile ori sensurile giratorii ale vieţii. Acolo eram cu adevărat gata să aleg calea pe care circulau liber ideile (pe înţelesul meu). Priveam indicatoarele către viitor şi speram ca la următoarea oprire să găsesc unitatea. Când am fost constrâns pe drumurile fără alternative nu mi-a rămas decât să claxonez şi să ies de pe carosabilul cu prea multe plombe. La fel n-am ştiut niciodată unde mă duce vreun drum pe care l-am ales, eram ca un automobil care nu-şi înţelegea scopul, dar am descoperit că pot funcţiona optim la anumiţi parametri impuşi de fabricant. Acesta, pe care nu l-am întâlnit niciodată, ştia ori susţinea că ştie care îmi sunt limitele pentru ca el m-ar fi construit, dar eu trebuia să las pe altcineva să mi le descopere. Încotro? În Singurătate te încalecă rugina, iar în societate rişti să îţi pierzi strălucirea. Poate că e mai bine să fim consumaţi decât ruginiţi. Cât despre destinaţie, încă nu am nici cea mai vagă idee.
Un trup şi un trup concep, biologic, un alt trup. O frântură a unei viziuni, o dorinţă care, în fapt, este o ghicitoare. Cred că există Sens, macazul pe şinele care duc spre finalitate, către împlinire, pe care încă nu l-am descoperit. Dar dacă a fi fericit este perceput ca fiind cineva, dar mai ales lăsând ceva în urma ta, atunci plozii pot fi calea către fericire, altă cale nu pare să mai fie afara de cea a ştiinţei. În final, relevant este a prelua doar ceea ce îţi este util la cât mai multe niveluri, iar oricare ştiinţă are menirea de a descoperi adevărul şi utilul. Frântura nu face decât să reconfirme existenţa ciclică. Şi totul se va reduce la o particulă, cea mai mică şi la mişcarea acesteia. Trebuie să fie greu pentru orice om de ştiinţă care a descoperit partea ultimă a interesului său. Mă gândeam că de fiecare dată când nu mai ştiu ceva ori am ajuns la finele căutării, mă întorc la ce ştiam precum un disc a cărui piesă a ajuns la final şi dezamăgit fiind că s-a sfârşit descopeream că, de fapt, sunt din nou la început.
Între umerii noştri, perna (ră)suflă
Sclipise ceva ce, descriptiv, nu cunosc.
09.11.2009 • Caiet