Ce ar putea fi mai amăgitor şi mai ispititor decât fericirea?
Dintre atâtea câte avem, câte sortim şi desfrânăm, asupra ei zădărnicim neîncetat. Nu doar că nu o putem avea, dar nici nu ştim ce este, dacă este. Exceptie fac desigur cei care susţin că ştiu ce este fericirea. Totuşi, nici ei nu au o definiţie, ci o raportare la un sine cu valori şubrede.
Nimeni nu s-a întors să proclame fericirea, toţi s-au întors s-o reclame. Interogaţia, în fapt, nu îşi are rostul pentru cei care, prosteşte, întrupează fericirea.
Emoţiile se manifestă precum roţile dinţate care se angrenează între ele fără niciun scop în sine, fără înţeles de sine. Împreună construiesc efecte fără cauze, deziluzii. Ceea ce nu avem, sunt scopuri, iar ceea ce avem, mijloace.
Promisiunile nerostite şi optimismul sunt alături de abis şi de un necunoscut confundat cu un pretins sens al vieţii. Niciunul dintre acestea nu se află în raport de materialitate, în schimb se manifestă, iar actul acesta apare suficient.
Ig se întreabă: Dac-ar fi să icnesc, aş plânge nerostitele?
22.07.2011 • Caiet