Mă întreb de ce este tolerată făţărnicia? Nu se realizează că încuviinţată, prin omisiune voluntară, o astfel de atitudine este implicit promovată? În speţă, un oarecare păşeşte într-o încăpere conştient că trebuia sa fie acolo de câteva săptămâni. Nu are idee despre ce se întâmplă, despre ce s-a întâmplat şi nici atât despre ce va avea să se întâmple. În încăpere, Omul se confruntă cu o nedumerire cantitativă pentru a doua oară în aceeaşi zi. Dar este Om şi poate privi lumea cuprinzător, chiar indulgent cu viciile ei fruntaşe: ignoranţa şi trufia.
Aici apare nepotrivirea, prin faptul că ignorantul nostru nu este atât de ingrat cu aspectele de care depinde finalitate sa. Deşi total dezinteresat de tot ce-i în juru-i, aţintit doar către înaltul propriu, nu ratează vreo ocazie care să contribuie la satisfacţia Omului încuviinţând mecanic orice. Şi Omul sesizează asta. Şi tolerează. De ce? Potenţialul există şi se manifestă, doar că în altă direcţie astăzi. Aş accepta un astfel de răspuns, dar ce facem cu consecvenţa morală? De ce să mutăm centrul de interes de pe termen scurt pe termen lung (cândva - nedefinit, deci neasumat) spre a motiva acţiunile lipsite de sinceritate şi dedicaţie ale unui celuilalt? De ce să ne iluzionăm cu speranţa că va deveni ,la rândul său, Omul când nici el nu crede şi nici nu vrea asta? Sunt viziuni convergente ideii de Om, dar calea este pavată cu valori divergente.
Poate că ai dreptate, Omule, şi este precum spunea Montesquieu, anume că Monarhul nu vede cu adevărat în palatul său, aşa cum se vede din for.
09.04.2010 • Caiet