Pantalon foarte scurt, portocaliu, din fâş ieftin, picioare încălţate de papuci într-un deget, maiou de culoare verde ţipător neasortat cu tufa „stereo”, neagră şi urât mirositoare, trei ghiuluri, două brăţări şi-un ceas la fel de auriu precum kilogramul de zale care-i încolaceşte gâtul. Printre cojile de seminţe dintre buzele acestuia se aude o „băgare de seamă”. Ochelarii sunt puşi la loc de cinste, către ceafă, mâna dreaptă scarpină ceva-ul care îl determină să se ridice pe vârful piciorului stâng, gesticulând cu fiecare scoatere din seama în care băgase anterior şi-apoi începe concertul: promovarea „smardoiului, care este” în timp ce priveşte lung, dar „apreciativ” o fustă scurtă „depreciativă”. Telefoane, urlete, neamuri, „şmecherie, frate”, dupa care, cerşitul „hai frate, nu dai o sticlă de vin?” ori „dă mâncaţi-aş o ţigară că m-am inervat”, urmat de alte laude plecate „să munceşte la Italia, Franţa, Spania şi Anglia”.