Mohorâţi. Fade siluete ferindu-se de suspinul unei seri de mai într-o dimineaţă de noiembrie, adoptând câte o mină de circumstanţă, grăbindu-se către o pierdută zi de ieri, meritată zi de mâine. Grupuri, grupuri, mai mulţi ori mai puţini, acelaşi trai nedovedit de la tenul fin al unei domnişoare până la pieile scorţoase împodobite cu formele unor fiare macabre. Totul era un praf de apă cu forme gri strecurându-se printre alte gri forme.
Ajuns în cuibul formării mă înglobez printr-o metodă blazată reticenţei cu care puteam fi întâmpinat şi pe care am remarcat-o la o parte din cei care aleg, de obicei, poarta din dos a formării, printre genele cărora se simţea o stidire inutilă.
Ele nu isprăviseră încă. Probabil tot mai rătăceau prin praful de afară. Cu un zâmbet dezarmant şi impersonal, o copilă cu un chip anonim îmi spune, fără a schiţa vreun interes, că vor veni, cu siguranţă vor veni. Îi returnez zâmbetul şi simt cum o emoţie negativă mă cuprinde, o teamă, de parcă orice străin care ar fi pătruns în cuibul lor ar fi fost sfâşiat de ghearele unui erete. Mi-am adunat gândurile şi mi-am stăpânit tracul gândindu-mă la pustiul din mine, apoi mi-am găsit un loc în cuib, foarte aproape de prăpastia ce-l înconjoară, preventiv să pot evada în cazul în care o să mă simt încolţit.
Praful jilav de afară se mai domolise. Au început să apară şi ele, doar că erau prea multe, iar eu aştepam cu inima purice pe oricare dintre ele. Şi a venit, m-a privit şi s-a îngrozit, dar fulgerator i-am zâmbit şi parcă fruntea se mai descreţise ori poate mâna întinsă a determinat-o la acţiuni protocolare doar pentru a câştiga timp de gândire, de analiză a situaţiei neprevăzute la care o supusesem. Fitilul a fost apris.