Suntem înzestraţi cu câteva lucruri minunate: ochi, gură, urechi, mâini, picioare. De toate aceste prelungiri fizice avem parte încă de la bun început. În mod egal. Odată cu acestea pătrundem în lume şi începem sa facem uz de liberul arbitru folosindu-ne rând pe rând ori de două sau mai multe astfel de prelungiri în acelaşi timp şi care pot să ne ofere senzaţii comprehensive complexe obiective ori subiective. Acestea sunt primul pas, cel al înţelegerii, apoi urmează cel al ajustării, în unele cazuri adaptării, la măsura vieţii în societate. Începem să pricepem că unele lucruri sunt legate de altele, iar această dependenţă este pentru a fi creat un ciclu al vieţii, ca mediu existenţial, în forma unei roţi care, de fiecare dată când atinge cu un arc al cercului pământul, degenerează, iar restul rămâne este în mâinile naturii libere care o verifică şi o reîntregeşte. Acesta este universul interior al existenţei.
Nu există moralitate în cosmos. De fapt nu putem găsi moralitate în niciun obiect pentru simplul motiv că este lipsit de viaţă, dar iată că totuşi acestui ciclu îi putem atribui reacţia acţiunilor noastre. Natura ne respectă în funcţie de cum o respectăm şi noi, iar prin natură mă refer la tot ce este de jur-împrejurul fiecăruia dintre noi şi este, prin excelenţă, o natură moartă pentru noi, dar vie pentru ea. Ca o paralelă grosolană aş putea spune ca şi oamenii se respectă atât timp cât îşi sunt utili unul celuilalt şi nu cer răsplată. Metaforic am putea spune că totul rezonează precum coarda bine întinsă a unei chitare pe care o luăm şi o îmbrăţişăm pentru ca mai apoi să cântăm. Singura formă acceptabilă este beneficiul necondiţionat şi gratuit, o slăbiciune a raţiunii care poate fi combătută de nevoia conturării unei personalităţi independente în faţa socialului. Prin social înţeleg integrarea în grupuri de oameni cu scopuri şi idealuri comune ori dimpotrivă, o masă de oameni care acceptă mersul în turmă pentru că astfel au certitudinea comodă a zilei de mâine. Dar nu înseamnă izolare aceasta independenţă? De fapt este ciudat cum încercăm să rămânem integraţi, dar şi într-o permanentă căutare a unui statut independent. Altfel spus dualitatea se regăseşte în noi prin satisfacerea nevoii primare de a exista, ca mai apoi de a socializa. Susţin această ordine a esenţei pentru că satisfacerea individuală va prima în faţa celei comunitare. Va excela prin natura ei strict reflexivă. Oricât am încerca să desluşim, nu vom şti dacă ochii, gura, urechile, mâinile, picioarele pot fi puse una înaintea celeilalte ori două ori trei ori toate într-un raport de completare permanentă. Peştele cu gura mare va înghiţi de fiecare dată peştii cei mici oricât de agili ar fi aceştia. Dacă nu o va face intenţionat o va face cu siguranţă din pură întâmplare. Un peştişor la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. În lumea vieţuitoarelor coabitarea e impusă de simpla nevoie de existenţă individuală mai întâi, abia apoi de grupuri pe care să le catalogăm ca precedent al existenţei ori existenţă a precedentului.
Grupurile restrânse, dar elitiste, excelează prin ideologii pe care le dezvoltă mai întâi într-un cadru restrâns, apoi le propun maselor într-o formă care nu ar putea leza inteligenţa acestora şi-aşa destul de puţina, uzată şi adepta permanentă a fericirilor imediate. Dar şi oamenii de ştiinţă se scaldă într-o moralitate labilă. Egoismul lor nu fac din ei decât nişte introvertiţi care se dedică strict desluşirii misterului ce învăluie capodopera ce le pare că vor avea s-o descopere. Cu toate că egoismul lor dăinuie până în momentul certitudinilor, vanitatea este cea care pare să îi caracterizeze. Pe de altă parte, literaţii care au îmbrăţişat acelaşi egoism caută să-l mistifice astfel încât să poată fi folosit doar ca o ambiguitate şi să nu ne permită să abuzăm de cunoaştere pentru că necunoscutul este, în definitiv, o teama permanentă. Preoţii ne îndeamnă şi ei la accepţiunea tainei generale fără a aduce vreun argument palpabil, ne îndeamnă la îmbrăţişarea ad-literam uneori sau paralelă alteori, scrierilor care susţin şi fac apel la o moralitate verticală.
Tratatele socio-umane în general au reuşit să catalogheze fiecare individ ca fiind apartenent al unui anumit grup social stabilit din prisma majorităţii încă de la naştere, norme stabilite empiric spun ei, iar argumentele sunt înglobate şi definite de apartenenţa şi înclinaţiile părinţilor. Vârsta îşi are avantajele şi dezavantajele ei subiective în ceea ce priveşte experienţele pe care le avem atât în plan social, cât şi interior propriului sine. Războiul interior al nemulţumirilor sociale se regăseşte ca un ecou într-o oală spartă. E inutil să ţipi cu gura închisă, e ca şi cum ai încerca să parcurgi un drum necunoscut cu ochii închişi, drept care ai avea picioare inutil. Grupul social primar este însăşi familia, de la intenţia formării, ca sentiment al individului, până la găsirea unui seamăn care să fie dispus să împartă acelaşi sentiment. Se întâmplă de multe ori să nu existe reciprocitate în aceste uniuni temporare care tind către statutul de familie. Eşecul iminent are loc, de cele mai multe ori, în momentul în care pur şi simplu oferta nu poate acoperi cererea, iar asta din considerente foarte variate. Probabil că nu întotdeauna se poate spune că omul se cunoaşte atât de bine încât să-şi poată desluşi ce-şi doreşte cu adevărat. Fiecare din incertitudinile interioare ale individului îl pot cataloga psihologic ca fiind insuficient de matur, implicit necunoscător, aşadar instaurându-se teama în conştientul său. Dar nu e asta o formă matură de discernământ prin capacitatea de a se îndoi şi a nu accepta incertul? Şi-atunci nu transformăm calităţile în defecte? Moral, deci în esenţă.
Ochi, gură, urechi, mâini, picioare. Acestea sunt defectele care sporesc viciul. Şi totuşi sunt cele care completează individul odată cu sentimentul pe care îl are de oferit ori îl resimte din partea altcuiva: ochiul trebuie să vadă, gura să rostească, urechile să asculte, mâinile să atingă, iar picioarele să îl poarte.
03.07.2008 • Caiet