Cand am mers in pustiu, sperand ca o sa-mi regasesc puterea de a scrie ganduri si alte randuri cu titlu obligatoriu, nu am gandit nicio clipa ca n-am sa izbutesc. Declicurile interioare, solitudinea, scenariile apocaliptice, contemplarea nefiintei, reiterarea argumentelor sociale, dezarmarile, deraierea temporara, impulsurile cu caracter permanent si tot soiul de alte ghionturi emotionale m-au anesteziat si revigorat, m-au palmuit si oblojit pana-n clipa in care am ales impotriva ectrogenei.
Am sucit tot ce-am rasucit, am talcuit tot ce-am talmacit. Am revazut si revizuit strangeri de mana si grimase.
Agresivitatea termenului limita m-a motivat mai puternic decat orice imbarbatare primita din partea oricui. Am scris sute de pagini si am ales cateva zeci. In final, ignorand recomandarea, am pastrat un fond teoretic, sistematic, asemeni unei cercetari.
Incotro? Inainte, desigur! M-am educat ani in sir sa nu incurc planurile, sa pot accelera fara a neglija. Nu voi permite nimanui sa ma tina pe loc, de aceea sunt foarte atent la implicatiile sociale, mai ales la promisiunile pe care le fac. Asa cum nu hranesc egouri cu false iluzii, la fel nu ma imprietenesc cu oameni care ma bruscheaza cand incerc sa mai fac un pas. Sunt dezgustat de cati oameni vor sa para mai inalti retezand picioarele celorlalti.
Stiu unde ma-ntorc.
28.06.2012 • Alter Ego