Am cedat în favoarea simțirilor. Admit că o altă revoluție mă încearcă şi nu mi-e străin sentimentul. Trecutul mi-a mai propus acest conflict şi întotdeauna l-am înfruntat cu brațele deschise, dar și cu inima purice. Întotdeauna m-am temut de începuturi, de întregul declarațiilor și excesul acestora.
I
Nu obișnuiesc să mă mint, deși, în mintea mea îmi propun tot felul de situații ipotetice, cu gândurile mele se petrec cele mai complexe calcule matematice, rezultate care nu pot fi nici măcar bănuite pe coala voastră de hârtie, formule care nu pot fi aplicate de cele mai multe ori şi tot de atâtea ori intuiesc circumstanțe pe care le aștept să vină. Cele mai multe sosesc. Altele sunt greşite, mai degrabă denaturate de imprudenţe raţionale, depărtându-se astfel de logica şi accepţiunea principiilor mele. Nu mi-e bine. Ceea ce se întamplă îmi ruinează simţirile. Cândva susţineam că raţiunea n-are ce căuta printre sentimente, iar acum o simt de parcă e la ea acasă. Cel mai tragic este că mă cunosc şi ştiu că devin prost atunci când încep să am o slăbiciune declarată pentru cineva. Atât de prost încât, de fiecare dată, mă lupt din greu să păstrez echilibrul pe care îl stabilisem pe circuitul societăţii şi care mă ridicase şi promovase ca elementul social (aparent) perfect (şi cast), pionul în baza căruia responsabilităţile au fost întotdeauna o provocare si o motivare individuală a unui râvnit succes interior: dorinţa de a fi util, de a mă alătura şi integra prin priinţa mea.
Evadat fără a dori sunt damnatul care se întoarce în celulă. Am fost judecat, apoi m-am condamnat şi am acceptat chemarea interioară care mă împingea către voi. În bu(c)lucul ăsta volubil locvacitatea mi-a fost cea mai bună filosofie şi am promovat, dar mai ales argumentat puruelnic nevoia de comunicare ca o latură fundamentală, obligatorie în vederea construirii unui stat de concepţie aristotelică. Liberul arbitru, cel care a montat ideea imprevizibilului, v-a dat curajul să vă apropiaţi ori să renegaţi acest ansamblu de noţiuni pe care îl propagam ideologic şi principial.
Ca un tren rămas fără frâne gândurile mi-au deviat pe o linie de siguranţă unde problematica simţirilor se dovedeşte a fi o enigma purtată de raţiuni subiective. Eu am deviat, dar voi aţi deraiat. Opriţi-vă! Mă doare felul în care mă judecaţi, dar mai ales cum denigraţi cauza acestui “obiter dicta”. Vă simţiţi atât de superiori şi diferiţi, dar suntem cu toţii la fel şi în acelaşi timp nici unul ca altul. Credeţi-mă pe cuvânt, nu aveţi doar o limbă, deşi m-aţi putea numi nebun pe baza acestei afirmaţii, aveţi două limbi: una cu care spuneţi adevărul, aceasta fiind foarte preţioasă şi întotdeauna aducătoare de necazuri, şi o alta, omniprezentă şi demagogă, cu care spuneţi orice vă dictează împrejurările pentru a vă însuşi un statut de adaptaţi, atotştiutori ori indiferenţti. Când o să acceptaţi că totul nu e altfel decât anapoda? Ce-mi îndrugaţi verzi şi uscate că fac bine ori rău când mă las pradă sentimentelor dacă voi nu realizaţi că totul e pe dos? Aţi dvenit atât de mici şi neînsemnaţi în faţa motivului care m-a determinat să pierd acest război cu propria conştiinţă încât o să vă raspund susţinând o logică simplă: Totul înaintea ochiului este de-a-ndoaselea, imaginea corectă formându-se numai prin răsturnare. Astfel, propun şi mi-ar plăcea sa reflectaţi la cele ce urmează înainte de a mai diferenţia binele de rău, că în lumea asta a noastră bogăţia este sărăcie lucie, infamia a devenit glorie, ştiinţa este apreciată prin neştiinţă, vigoarea provoacă slăbiciune, nobleţea este privită ca mojicie, veselia e cale sigură către tristeţe, prietenia vrăjmăşeşte, iar mântuirea năpăstuieşte.
II
Dacă în Pustietate eram închis într-o peşteră a propriei voinţe din care mi-era teamă să ies, acum sunt în faţa aceleiaşi peşteri din care mă bizuiam că o să păşesc afară ca un mizantrop convins. Nu mi-a venit să cred, dar m-a expulzat înainte de termen chiar prietena mea cea mai fidelă, singurătatea, cu care făceam casă destul de bună. Mi-au pus gând rau chiar şi cărţile în care mă cufundam, trecându-le cu privirea dintr-o scoarţă într-alta toate intrigau la coabitare. Mi-e frică să mai deschid până şi cartea de colorat pentru că şi acolo găsesc forme în doi ce trebuiesc umplute de culoare. Vreau înapoi în peşteră doar de dragul întunericului, dar şi acolo ai pătruns ajutată de iudeica mea solitudine şi-mi luminezi atât de plăcut clipele şi gândurile încât imaginile chivernisite de magicul imaginaţiei le conturezi apelând la sentimente cu care eu dau viaţă minunii de sub pleoapă. Făr’ de voie aprind flacăra din scânteia provocată de strălucirea ta. Şi te-am stins cândva, incendiu devastator ce eşti, te-am stropit cu raţiune şi-am reuşit mai degrabă să mă ascund de tine, decât să înăbuş flacăra care m-a aprins şi pe mine.
Totul este ca o piesă de teatru atârnată într-o intrigă permanentă unde toţi ceilalţi actori îşi pun diverse măşti şi interpretează până când regizorul hotărăşte să ne scoată din scenă. Cine este regizorul? Regizorul mi-a desemnat actorii cu care sa joc ori i-am ales eu? Şi unde este drăgălaşa care a mituit-o pe soaţa mea de-a treisprezecea, sihăstria, şi m-a adus în mijlocul acestei scenete? Dar ce mai contează unde ori în ce fel, în final sunt unic responsabil lăsându-mă pradă sentimentelor de care sunt mândru de altfel, dar cu tot optimismul pe care-l inspir şi de care, de cele mai multe ori, dau dovada, lipsa naturală a certitudinii îmi denaturează orice dorinţă născută azi între noi şi care ar vrea să se reflecte concretului pentru o zi a noastră, o zi de mâine.
Când visez mă simt minunat, stările de reflexie şi eliberarea imaginaţiei controlată de raţiune mă extaziază şi mă dezrobeşte de tot ce material mă înconjoară. Trăim într-o lume a simţurilor, a reacţiei la palpabil, unde cu toţii ne-am înlănţuit şi ne complacem în limite stabilite de cunoaştere: ziua de mâine este scopul, clipa e doar gândul adolescentin, trecutul e o bârfă minunată, viaţa fiind de fapt o piatră şlefuită de iminenţa morţii. Totul aşezat pe etape pe care trebuie să le trăieşti într-o anumită ordine şi la un anumit stadiu, altfel devin clipe pierdute. Copilăria pierdută e o treaptă sărită şi nu vei şti niciodată ce înseamnă inocenţa acesteia dacă ai sărit-o la timpul ei, nu vei avea cu ce să compari prima dragoste dacă nu va mai veni şi o a doua, nu vei putea simti emoţia — care te va înmărmuri de fericire pentru o clipă — atunci când primul copil ţi se va naşte dacă nu vei fi acolo, alături de mama lui. Momente, deja-vu… Clipele în care mă rup de realitate sunt momentele pe care mi-aş dori să le construiesc alături de cineva care să poată zdruncina această realitate odată cu mine şi să mă dezmeticească atunci când mă pierd într-o dimensiune proprie a unui ideal fictiv. Nu cred în destin pentru că nu accept noţiunea de omniscient în paralel cu omniprezent raportată la liberul arbitru. Cred în ideal, cred în iubire, cred în adevăr (cu toată subiectivitatea lui), cred în semenii mei şi mă tem de Om, de cel care a gestionat acest mediu cu toate neajunsurile lui şi, lipsiţi de apreciere, îl exploatăm abuziv. Nicidecum mai judec; suntem condamnaţi oricum la o viaţă pe care începem s-o apreciem abia când ne apropiem de finele acesteia. Niciun copil nu va pune preţ pe grija de sine, mai degrabă parinţii impun o educaţie şi o alimetaţie sănătoasă, pe când un sexagenar va fi foarte atent cu orice se petrece în jurul său şi se va proteja de intemperiile naturii pentru că începe să isi simtă corpul ca fiind slăbit, acesta putând să tragă după sine sufletul încă tânăr, dar mult mai sensibil la esenţe.
III
Am strâns-o de mână şi am pornit pe nişte străzi străine mie, dar cunoscute ei, totul sub lumina nopţii, ascunşi în ceaţă şi chicotind asupra “celor cinci”, căutând o un loc, motiv declarat, pentru a cumpăra ciocolată. Ochii noştri căprui străluceau în întuneric, buzele tremurau, dar nu-mi amintesc dacă mai mult ale mele ori ale ei, totuşi o priveam cum le muşca, cum mă invita să o gust. Degetele împreunate strângeau tot mai tare şi cu tot mai mult drag, la fel şi paşii deveneau tot mai deşi cum ne depărtam de petrecere şi tot mai rari pe drumul de întoarcere, ca şi cum ne îndemnam să plecăm în lume. Am fi făcut-o, dar nu i-a permis conjunctura, iar mie raţiunea, cu toate că impulsul momentului a fost foarte puternic, totuşi guvernat de dorinta. În trecutul ei, continuu prezent prin excelenţă, se regăseşte o obişnuinţă şi un tărâm cunoscut apreciat pentru abilitatea ori labilitatea de a accepta situaţii pe care nu mulţi le-am accepta cum nu am acceptat nici eu din momentul în care am hotărât să văd adevărul lor cândva în tecut, nu doar adevărul meu. Această noţiune mi-a fost duşman permanent prin maleabilitatea sa cu toate că întotdeauna s-a susţinut că adevărul este obiectiv, absolut şi imuabil.
[...]
Au rămas lucruri nespuse? N-am îndrăznit să-ntreb, dar nici să declar.
[...]
Mi-ar plăcea sa am o fărâmă de certitudine, dar cine poate scrie în cartea vieţii?
*AAD