Drumul către civilizaţie a fost, ca de obicei, foarte lung până am ieşit din ţară. Aglomeraţie, praf, căldură, căruţe, biciclete, trotinete, toate pe aceleaşi drumuri europene comunale într-o continuă reabilitare. Dar am trecut cu bine şi, după alţi aproape o mie de kilometri, am ajuns în locurile în care nu există fir de praf, drumurile lor cele mai rele fiind precum arterele noastre cele mai bune, atelajele având căi separate de traficul rutier, bicicletele rulând doar pe pistele special amenajate, iar trotinetele... nu le-am văzut nici măcar în parc.
Deh, ar fi atâtea de spus, dar eu nu aparţin acelor locuri şi am simţit asta din plin când poliţia, după ce au remarcat plăcuţele de înmatriculare ca fiind româneşti, ne-au cerut pentru verificare, actele, banii, telefoanele mobile şi bagajele. Toate gândurile mele bune despre ei s-au întors împotriva mea. Şi am blamat, în gândul meu, pe toţi aceia apartenenţi etniei pentru că am fost întrebat dacă sunt unul dintre ei. N-a durat prea mult şi au încheiat verificarile. Au zâmbit, au mulţumit, au salutat şi au plecat. M-am aşezat pe bordura de lângă parcare şi mă întrebam dacă aşa ceva este cu putinţă: să fiu judecat şi catalogat cu atâta uşurinţă. Confirmarea a venit la zece minute când s-a apropiat o altă maşină din care au coborât alţi doi poliţişti care s-au legitimat şi procedura de mai devreme s-a reluat. Aceleaşi întrebări, aceleaşi verificări numai că, de data asta, a durat mult mai puţin.
Am plecat şi n-am mai oprit până la destinaţia finală. Tot drumul am fost asuprit de gânduri negative în încercarea de a motiva efectele pe care le-au cauzat conaţionalii mei (doar cu buletinul).
Aproape că le găsisem şi o scuza pâna am ajuns înapoi în Ungaria, după ce mai străbătusem câteva graniţe, lângă Budapesta, unde am hotarât să alimentăm. Am făcut plinul, am plătit şi am zis să merg la toaletă pentru că nu mai aveam de gând să oprim până acasă. Şi care credeţi că poate fi neghiobia cea mai mare pe care o puteam întâlni într-o toaletă ungurească? Un român spălându-se pe picioare în chiuveta benzinăriei. Am rămas blocat pentru câteva secunde şi am primit confirmarea: "Ce te uiţi, bă?". M-am făcut că nu înţeleg şi am părăsit toaleta. L-am vazut apoi gesticulând prin benzinărie şi strigând "Hai, fă, să mergem că e scumpe toate ălea aici" după care s-au urcat într-un Golf ruginit, indiscutabil abţibilduit şi tuningărit, înmatriculat în Ilfov. Veneau din Germania de unde prietenii lor cumpăraseră o altă ruginitură, dar nici ei nu părăseau zicala "am maşina, dar n-am bani de benzină".
Începeam să simt că mă apropii de casă. Şi ne apropiam, dar frânând, pentru că icscinciu de Ilfov rula pe banda a doua a autostrăzii setat la 140 km/h din pilotul automat ca să consume doar două găleţi şi nu trei găleţi la suta de kilometri, dar să se vadă totuşi valoarea. Ne-a cuprins sictirul aducându-ne aminte că din cauza unuia ca ăla am fost percheziţionaţi. Norocul nostru, meritul bunei creşteri totuşi, că nu aveam lanţuri, ghiuluri şi tatuaje.
Capitala ne-a primit cu poliţişti în speranţa celor 61km/h. Mizerabil! Am parcat lângă un magazin mai mare de la Unirii pentru a face cumpărăturile de seară. Şi aici ni s-a reamintit de ce am fost trataţi ca nişte infractori. O doamnă cochetă trecută de treizeci de ani a luat de pe raft o sticlă cu apa tonică la doi litri şi i-a desfăcut capacul. A gustat şi i-a plăcut, apoi a dat şi soţului să guste, dar lui nu i-a plăcut, drept care a dus-o înapoi pe raft. La casă au ales să scoată din portofel întâi euroii, să se vadă valoarea, apoi s-au căutat de bonuri să-şi achite produsele. Când au ajuns în parcare s-au urcat într-un chiuşapte de Ilfov. Alb, desigur.
23.08.2008 • Caiet