Gândul de veghe al Eternităţii

Am mai adresat întrebarea ce urmează cuiva şi a fost preluată ca un fel de revoltă împotriva credinţei sau religiei. Este vorba despre satisfacţie şi dezamăgire în contextul unei naivităţi pe care oamenii şi-o însuşesc voluntar. Îmi asum, desigur, termenul şi efectele.

Răspunsul, pe considerente de logică şi bun simţ ar trebui să fie unul simplu, folosind un cuvânt din text şi fără să atragă după sine alte contestaţii. Aşa-mi pare mie şi totuşi am fost contestat. Drept argumente preliminare am invocat:

1. Nu putem decreta existenţa a ceva fără a o demonstra, dar putem afirma inexistenţa a ceva până la proba contrarie, întrucât ce nu este, pur şi simplu nu este. A susţine că exista, dar nu îţi este cu putinţă să demontrezi, conchide, de bun simţ, că nu există.
2. Nimeni nu s-a întors să ne confirme că există ceva după moarte.
3. Biblia nu poate fi considerată probă într-o cercetare ştiinţifică, la fel cu nici volumul Basme de Petre Ispirescu nu poate fi acceptat.
4. A nu crede în Dumnezeu nu înseamnă a fi ateu, iar dacă eşti agnostic şi intervii într-o astfel de chestiune îţi conteşti statutul.
5. Orice cunoaştere presupune experienţă, dar nu orice experienţă înseamnă cunoaştere.

Şi-acum, întrebarea:

Sunt oameni care aleg să-şi trăiască viaţa într-o pioşenie cât mai desăvârşită din punctul lor de vedere, privându-se de toate bunătăţile vieţii, întorcând şi celălalt obraz sau, după caz, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, sacrificându-şi corpul întru desăvârşirea spirituală, se ridică problema care dintre cei doi, cel credincios care vede în toate aceastea o înălţare şi cel necredincios care vede în aceastea o prostie, va fi dezamăgit atunci când vor fi murit şi constată ca nici Judecată, nici Rai şi nici Iad nu îi aşteaptă dincolo?

Aş aprecia, desigur, o atitudine critică asupra oricăruia dintre cele cinci argumente invocate având la bază şi o explicaţie măcar, dacă nu o încercare de (contra)argumentare.

29.06.2010 • Caiet