— Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Izvor cu peron pe partea dreaptă. Acesta a fost anuntul trenului în care ar fi trebuit să mă urc. De când a sosit în staţie l-am privit şi a plecat. Nici un moment nu m-am dezlipit de gresia rece a peronului, şira spinării nu mi-am clintit-o de pe coloana de beton tristă si îngheţată. M-am ghemuit, mi-am strâns bine genunchii la piept, apoi am închis ochii. Nu mai simt decât răceala care-mi stafideşte fiecare organ din mine, rămânând doar o senzaţie de goliciune putrezită. Mi-e frig şi sunt atât de obosit, încât pixul abia se mai ţine între degetele mele, vrând parcă sa fugă departe de hârtia gălbuie pe care eu îl presez.
De la linia una călătorii dau buzna din vagoane-afară. “Lăsaţi-mă dracului, ce vreţi? Ce vă holbaţi aşa la mine? Nu am dreptul să-mi judec secul?” Nu sunt prost imbrăcat, murdar nici atât, doar purtătorul unei amărăciuni care îmi cutează chipul, care seacă şi de ultimul strop al speranţei pentru noi.
— Vă multumesc, doamnă, dar nu cerşesc, m-am aşezat aici pentru că vreau ca răceala din gresia asta, călcată în picioare de milioane de ori şi de milioane de suflete, să mă îngroape şi să renasc într-o altă viaţă, departe de toate temerile mele, departe de solitudinea mea, departe de departele meu, îi răspund unei doamne cochete pe care o priveam nedumerit in timp ce îmi întindea un leu.
Chiar atât de jalnic arăt, precum mă simt? Brrrrrrr, mi-e frig şi nu mi-e bine, parcă mai moare o parte din mine şi asta nu pare să fie remediu de tine. M-aş vindeca într-o clipă, ştiu, la prima chemare. Mi-e frig, sunt singur, sunt gol…
Mă refugiez în cărţi şi sper că, poate cândva, voi putea oferi şi şapte orgasme intelectuale cu care să-ţi, dar mai ales să-mi satisfac pofta. Mi-e frig, sunt singur, sunt trist, dar totuşi optimist.