Sunt momente când vorbesc cu cei din cercul meu social şi îmi vine să mă ascund. Aş vrea, fără rezerve, să renunţ la tot ce am clădit, dacă am clădit ceva, să renunţ la toate învăţăturile pe care le-am dobândit şi să aleg o ieşire socială care să nu implice vreun soi de creativitate ori spirit critic, ci doar piscuri mediocre şi responsabilităţi limitate.
Cred că asta înseamnă să te simţi mic, inferior, să remarci că după câţiva ani de parcurs idei consacrate, înca nu eşti în stare să fii la înălţimea celor pe care-i stimezi. Cu toate că sunt privit ca unul care se descurcă, cu potenţial uneori, port în mine ideea nu doar că sunt foarte slab, ci şi că sunt în continuu regres. Asta, îmi spunea cineva, pare să se întâmple pentru că de îndată ce vezi mai mult, descoperind, devii tot mai rezervat. Însă, îmi mai spunea, ar fi şi o parte bună: a deveni mai rezervat denotă responsabilitate, nu laşitate, înseamna că ai priceput câte ceva din braţul de cărţi petrecute. Acestă rezervare vădeşte o necesitate a introspecţiei. O fi aşa? Nu ştiu.
Dar mă refeream la faptul că mă simt mic, inferior. De multe ori vreau să particip la cercurile spontane de discuţii, însa mă tem că nu voi şti să răspund la simplul "Ce faci?" şi tot ce mă mai îndeamnă să ader rămâne acel "mă pun în faţa lucrului împlinit". Urăsc să-mi facă cineva asta, însă eu, faţă de mine, o fac permanent. Simt (uneori greşit) că oamenii au aşteptări de la mine şi în felul acesta rostesc “păi”-ul care semnalează intenţia participării şi aştept să văd ce-mi vine-n minte. Rareori am eşuat, mi-au venit în minte lucruri pe care s-a putut construi. Însă ştiu că de cele mai multe ori a fost meritul auditoriului pentru că a preluat ceea ce am spus într-o notă acordată pe subiectul dezbătut. Nu a fost meritul meu, ci al lor. Cum îmi dau seama de asta? Simplu, după a doua replică se dezvoltă în mintea mea un fel de reţea care îmi arată alte posibile legături între ce am rostit şi aportul lor la ceea ce am spus. Realizez apoi că sunt într-o încurcătură, că nu am intenţionat să spun tocmai ceea ce a rezultat, însa asum ca fiind de la sine înţeles ca aş fi dorit să spun şi ceea ce a reieşit ulterior.
Mă simt, aşadar, un impostor. Uneori, tot în mintea mea, port dialoguri imaginare fructuoase, însă când vine vorba să rezum oral ori în scris, am o problemă de vocabular. În minte rostesc puţine, există un limbaj pe care pur şi simplu nu-l pot traduce, deşi odată ce are sens pentru mine înseamnă că folosesc cuvinte din vocabularul pe care-l cunosc. Ce mă întreb aici este dacă nu cumva în mintea noastră avem un vocabular pentru atunci când gândim şi un altul, ceva mai limitat, pentru atunci când încercăm să reprezentăm ceea ce am gândit. De pildă, la fiecare a-l şaselea cuvânt am nevoie de o pauză, de aliniere a următoarelor şase cuvinte care să fie în acord cu cele şase anterioare şi care să producă o concluzie din cel mult alte şase cuvinte. Altfel spus, mă simt parcă legat de limbă, limitat la şase cuvinte.
Şi când predau ştafeta, bucuros, tot ce am spus începe să se reconfigureze în mintea mea, să se dezvolte conexiuni pe care le-am omis ori contravin. Rezultă idei, dar şi frustrări: aş fi putut spune mai multe ori mai puţine şi mai bine. Mai rău, când ştafeta revine încerc să expun toate "regânditele" într-o frază uitând că trebuie să fac pauză la fiecare şase cuvinte.
Iau seama, după recenzii, că aceste lucruri mi se întâmplă cu noţiuni pe care nu le stăpânesc foarte bine, care-mi sunt fie neclare, fie au mai multe înţelesuri, fie descopăr sensuri noi chiar în momentul în care le expun. Când stăpânesc conţinuturi îmi pare că pot jongla şi depăşi limita celor şase cuvinte, dar asta în virtutea faptului că am internalizate concepte care sunt definite pe alte şase cuvinte. Dar astfel nu fac decât să repet procesul pe care-l descriam: în locul unui cuvânt aşez un set de cuvinte. Îmi pare că este un truc, parcă aş vorbi pe scurtătură.
Cred că există o teamă în mine pe care aş vrea s-o depăşesc fără să mă simt dezarmat. Teama constă în deziluzionarea celor care ma ascultă, pur şi simplu simt că dacă voi etala fie un clişeu, fie un nonsens, mă vor judeca ireparabil. Nu ştiu dacă toţi oamenii sunt astfel, însă încerc să răspund uitându-mă la mine. Când cineva nu sesizeză o evidenţă, în opinia mea, primul impuls este acela de a-i atrage atenţia. Cred că se trage de la înclinaţia (firească îmi pare) care face pe orice om de a se poziţiona în antiteză cu ceea ce ai să-i spui fără să-şi dea seama. Când expun un raţionament, oricât de simplu, sau când reconstruiesc un argument, găsesc mereu posibile slăbiciuni la care nu m-am gândit sau chiar fisuri autentice. Devin antitezist cu propriile rostite. Asta începe să consume din încrederea de sine pe care o aveam la început.
Ar mai fi ceva ce eu nu găsesc constructiv, desi alţii mi-au spus că este în regulă. Când sunt primit într-un cerc de discuţii, încerc să aduc de fiecare dată ceva nou cu toate că uneori nu este, pur şi simplu, posibil. Când simt că nu pot aduce nimic nou şi nici nu găsesc ceva cu care să iscodesc o poziţie anterioară, mă simt inutil, parcă aş fi cel care trage discuţia în jos, cauza momentelor acelea de linişte care se ivesc uneori.
Nu ştiu dacă ceea ce reclam este o problemă autentică, însă mă simt afectat şi nu văd altă soluţie decât să mă sustrag. Respectul de sine, în sensul unei vanităţi mascate, este singura piedică în a accepta sustragerea, dar ce voi face când acest combustibil, respectul de sine, se va termina?
31.03.2012 • Caiet