Despre singuratatea in doi s-au scris mii de pagini. Dac-ar fi sa numar serile, as fi din nou zdrobit de gandul lipsei de afectiune. Cateodata ma intreb ce-o face atat de indiferenta. Ultimul argument, cel din urma indurat, s-a conturat prin "nu am avut timp". Gandul ca cersesc ma face sa ma simt ca un peste in acvariu. M-am intrebat de mai multe ori de ce indur, iar raspunsul a fot mereu acelasi.
As scrie o poveste, una simpla, un puzzle despre o prietenie, o crima si o alegere. Nu ar fi nimic nou, dar am obosit sa incasez toate dezamagirile pe care le toarna ceilalti. Am ajuns un fel de sac in care se scufunda si urla-n voie. Toti isi reclama drepturi, dar nimeni isi asuma obligatii. Treaba tuturor este de a fenta socialul si implinirea de sine.
Cand deschid gura si incep sa rostesc, la primul gand, imprastii deceptii care nu-mi apartin, precum sacul albastru care a acumulat in el tot soiul de nedreptati pentru care nu aveam nicio vina sau nu as fi putut sa ma opun.
Nu caut libertatea, nu caut calea usoara, dar as vrea sa fie frumos. Ma voi rupe, ma voi sustrage, ma voi intoarce-n lume si voi cadea zambind sub un alt cer. Asta-mi spun mereu, ca un soi de imbarbatare, un fel de rugaciune catre sine. Sunt propriul meu dumnezeu si tot ce pot face este sa dau sens unei entitati inchipuite.
Cred ca imi este teama, nu mai am curajul sa curm tristeti si sa sculptez zambete, nu mai am suflul si siguranta unei sarutari purtata de degetele inclestate. Imbatranesc. Fara sens.
Sunt atat de multi oameni care nu stiu sa iubeasca. Care nu stiu in ce consta disponibilitatea de a iubi. La ce folos sa iubesti cum iti place tie? Iubeste cum are nevoie celalalt, in asta consta dispnibilitatea de a iubi. Restul e gargara.
23.12.2011 • Alter Ego