La primul impuls, aş icni, deşi n-aş spune ceva nou: Societatea ne abuzează. În virtutea beneficiilor imediate, atât societatea, cât şi individul caută să se reformuleze unul pe celălalt într-un raport de echitate. Cum poate exista egalitate în relaţia aceasta cu excepţia întoarcerii precisă a aceluiaşi serviciu rămâne o necunoscută, dar această este o altă problemă şi de natură pur teoretică.
Adopţia de copii a primit evaluari atât pozitive (şansa de a avea un copil), cât şi negative (înfierea de către cupluri homosexuale). Plecăm de la premisa că adopţia este un lucru bun şi necesar societăţii care nu poate avea ca efect decât reintegrarea în cliclu natural/social al unor indivizi. În cele mai multe cazuri, adopţiile au contribuit cel puţin la buna creştere a copiilor în ciuda rupturilor emoţionale declanşate de adevărul întârziat. Rebeliunea această, spun psihologii, este firească întrucât e caracteristică adolescenţei. Gândind mai profund, iubirea biologică este înfrânta în astfel de cazuri, iar dacă un caz rezistă peste această iubire din datorie, atunci putem spune că adopţia a fost un succes şi ca finalitate unde o familie s-a bucurat şi de aspecte ale vieţii pe care, în mod natural, nu le-ar fi putut trăi.
Desigur că există nedoriţi şi nereformabili. Inadaptaţii mintal nu au nicio vină, iar aceştia sunt cazuri excepţionale. Pentru că ei există, societatea impune ca cineva să îi aibă sub tutelă. De regulă au părinţi care-şi acceptă zamislitul cu bunele şi relele sale şi, dintr-o responsabilitate morală, rămân părinţii lor. Nedoriţii sunt depozitaţi în centre de plasament ca un fel de produse pentru cei ce nu pot, din diverse motive, să aibă copii. Acceptăm că instinctul matern/patern se manifestă aproape la fiecare om într-un moment din viaţă. Corpul poate să nu ajute la materializarea acestui instinct din tot felul de motive.
Copiii nedoriţi, în instituţiile de profil, sunt precum mărfurile cu termen de expirare nu prea îndelungat. Cu cât sunt mai fragezi, cu atât mai valoroşi. A întreţine şi creşte astfel de copii implică unele costuri la care contribuim cu toţii, un cost foarte mic pe care, în genere, nu refuză nimeni să-l ofere. Problemele se ivesc atunci când, în depozitul de copii, cei care manevrează mărfurile nu au o relaţie de responsabilitate morală, ci una juridică. Autoritatea aceasta nu este suficientă, pe când autoritatea morală ar putea fi suficientă. Când amândouă sunt împletite armonios, atunci produsele sunt cu adevărat, chiar dacă procurate din locuri variate, cel puţin ghidate spre integrarea socială ca-ntr-o familie naturală. În familiile mormale, copilul nu este privit niciodată ca o îndatorire de serviciu, ca un animal din grajd căruia trebuie să i se ofere apă şi mâncare la ore fixe.
În mediul nedoriţilor, deşi sunt acceptaţi ca defavorizaţi, toţi copiii care nu au apucat să fie culeşi de minisocietăţi primare devin tot mai conştienţi că lumea nu va fi niciodată pregatită pentu ei, că nu vor fi niciodată trataţi egal şi cum li s-a pormis că vor fi văzuţi, ci îndură pumnul greu care-i striveşte înapoi spre acasă. Dar acasă nu există pentru ei, nu vor putea simţi niciodată că orice s-ar întâmpla, acasă vor avea întotdeauna o uşă deschisă.
Dreptul la fericire este inalienabil, la fel şi dreptul la viaţă. Societatea modernă admite pluralitatea ca valoare socio-culturală, o promovează pe masură şi chiar o impune. Astfel, indiferent de vârstă, sex, etnie, religie, înălţime, greutate, handicap etcetera, niciunuia nu trebuie să i se suspende dreptul la viaţă şi fericire. În cazul celor cu incapacităţi biologice pentru recuperare şi integrare singura soluţie reală rămâne condamnarea la instituţii. Retardul psihic îl grevează, fără vina nimănui, nici chiar a ştiinţei, pe copil de integrare socială conştientzată. În felul acesta nu putem blama nici măcar societatea condamnata să-şi îngrijească copiii. Adaptat contextual, obştea este precum Cronos, trebuie să-şi mănânce fiii, altfel n-ar putea fiinţa.
Societatea este un concept, individul este o fiinţă vie şi el este cel care a creat-o. Aceasta barieră, societate-individ, face din om un străin faţă de propria sa voinţă de integrare socială. Necesitatea aderării şi integrării sociale este exploatată în funcţie de rezultatele imediate. Valoarea intrinsecă a omului devine una extrinsecă la fiecare contact pe care îl are cu socialul. Societatea, deşi înfiinţată şi întreţinută de om, te primeşte cu adevărat doar dacă participi cel puţin în mod egal faţă de cât participă ea la tine, indiferent de neajunsurile tale naturale. Drepturile Omului sunt un set de norme care nu ar avea nicio valoare în afara societăţii, întrucât nu ar exista nimeni care să le accepte şi să le înţeleagă. La fel ca alte legi.
Numim legea junglei acel moment în care dreptul unuia nu se regăseşte în obligaţia celuilalt, totuşi societatea va căuta să reglementeze această situaţie în defavoarea unuia dintre ei. În cazul adopţiilor, alegerea unui copil trebuie facută în cunoştinţă de cauză asupra ceea ce viitoarea familie are să ia acasă. Poţi întreba şi primi răspuns. Parţial, dar e mult mai mult decât atunci când îl naşti. Prin exemple punctuale putem arăta că legislaţia este părtaşă la încălcarea unui drept inalienabil, privarea indirectă a dreptului la fericire. Desigur, de la a minţi în legatura cu starea de sănătate a celui ce va fi înfiat şi până la privarea de fericire pare un drum destul de lung, dar, în fapt, el este foarte scurt. Odata ce îi oferi unui om, în mod voit, şansa de a avea un copil normal, iar tu îi ascunzi problemele de sănătate ale micuţului, este acelaşi lucru cu vânzarea unui produs în curs de alterare, dar cu data de expirare reştanţată, produs de care omul nu se poate bucura, ci vanzătorul se va bucura pentru că a redus o cheltuiala socială punând-o în cârca altcuiva.
Această lege a junglei pe care o propuneam anterior pare să fie legea socială, de aici concluzionând, dar nu de netăgăduit, că societatea este jungla. Diferenţa dintre jungla reală şi jungla socială constă în posibilitatea de sporire a confortului vieţii într-un timp mult mai scurt, posibilitatea de a exploata viaţa în cât mai multe privinţe, pe când în jungla reală trebuie să dezvolţi o linie de gândire instinctuală, şi nu una care să ţina de umanitate ca liant social.
Cred că ar fi interesat de punctat că jungla socială nu înseamnă doar că acel mai puternic va învinge, ci mai înseamnă şi adularea celui puternic, punerea în slujba sa, alterarea valorilor în functie de contextul social, pe scurt, adaptarea spre supravieţuire. Pragmatismul nu are altă alternativă decât să îmbrăţişeze această adaptare având ca argument aproape de nezdruncinat factualul. Moraliştii caută să combată această atitudine prin apelul la conştiinţă, dar cum ar putea fi aceasta înduplecată cu adevărat dacă nu este slăbită nicio clipă de infamiile de zi de zi?
***
La obiect, dacă aş fi fost în locul mamei din Arad care a descoperit la zece ani că odorul înfiat este autist, deşi i s-au oferit acte medicale care atesta că este perfect sănătos atât fizic (dezvoltat normal conform vârstei), cât şi psihic (fără semne de retard mintal) la aproape doi ani, vârstă suficientă pentru a sesiza semne indirecte ale unor probleme medicale, aş cere autorităţilor să desfacă contractul de adopţie în baza documentelor mincinoase oferite de autorităţi şi m-aş simţi îndreptăţit să mi se acorde chiar şi despăgubiri. Am lăsat parerea contextuală la final pentru că mi-ar placea ca toţi acei care vor să mă acuze de lipsa de omenie, simţ civic, spirit al responsabilitatii, necreştinism etcetera, să-i vad mai întâi ca ar lua ei copilul acestei femei şi l-ar creşte în continuare cu toate problemele sale. Situaţia se schimbă atunci când copilul tău biologic suferă astfel de handicapuri. Chiar dacă amândoi sunt copii, unul natural şi altul înfiat, unul dintre ei a intrat în lumea ei cu act de sănătate pecetluit de societate, iar altul cu act de sănătate pecetluit de propriul sânge. Chemarea sângelui poate fi abolită doar de către cei înfiaţi şi doar ei ar putea să se revolte. Pe bună dreptate.
27.04.2010 • Caiet