Retroacţiunea pe care o primesc tot mai des constă în faptul că scriu întortocheat, în sensul că aş putea să exprim o idee şi într-o formă mai simplă şi, de ce nu, mai concisă. Din fericire, îmi sunt apreciate şi părţile bune, dar nu am să le expun. Ma bucur totuşi că sunt.
Am încercat să scriu "din încheietură", iată, dar îmi pare că (mă) limitează. De aceea mă opun cererii lor de a scrie în "chip curgător". Totodată, încă nu ştiu să susţin o opinie. Învăţ. Iar când voi şti, mă voi apuca de învăţat din nou.
Atitudinea mea poate fi intepretată ca o nevoie de comunicare. Dacă m-aţi întreba dacă duc lipsă de parteneri de discuţie, aş răspunde cât m-ar ţine gura: Da! Niciodată nu mi-au ajuns interlocuitorii, chiar şi atunci când m-au copleşit cu contraargumente şi mi-au ruinat întregul raţionament nu am renunţat la cercetare, ci i-am provocat să reconstruiască cele ce încercam să susţin într-un mod mai convingător. Când acceptau provocarea, era rândul meu să caut să le dezbin argumentele.
Pentru mine este un joc. Recent am folosit, într-un anume context, "lege indoielnică" şi eram constient că nu se potriveşte, dar am vrut să sesizez reacţiile, am vrut să învăţ. Dar ce vreau să învăţ? Încă mi-e neclar.
Recitindu-mă, simt nevoia de a pune gândurile înapoi. Mi-e teamă, şi am declarat asta în neumărate rânduri, indirect totuşi, să nu cumva să poata fi epuizat un subiect. Nu-mi plac sfârşiturile, accept demonstraţiile doar pentru a alimenta o idee care este inepuizabilă ca subiect. De altfel, cei care mă cunosc ştiu că nu mă despart niciodată de teme precum existenţa, divinaţia, sensul vieţii, rostul rostului, nedreptatea dreptăţii şi altele de acest gen.
Cândva am să suprim acest joc. Timpul este singurul care poate spune când.
30.04.2010 • Caiet