Mă-ntorc adesea într-atunci şi mă pierd într-un soi de apă tulbure fără să-mi pese dacă mai pot sufla, fără să ştiu ce mă trage în adâncurile mele. Ca-ntr-un tunel, trepte năruindu-se, chipuri depărtându-se, zâmbete şi panică, o apăsare în piept, o mână întinsă şi în final o izbitură care te scoate din circuit, din rând.
Nerostitele pândesc nerăbdătoare precum hienele, dihanii frumoase de fel. Rostitele, pe de altă parte, aşteaptă firescul declin, ele ştiu: cândva trebuie s-ajung pământ. Când mă voi fi prăbuşit, rămâne să sper la scânteia care va mistui putreziciunea-mi şi sinidisisul infertil. Parcă aud: să plouă cu plozi, nu cu filosofi!
Negânditele, ecouri care te izgonesc din armanul cu dubii netreierate, îmi luminează sumbru chipul într-o notă absurdă. Sunt nepotrivit, caustic şi liber închipuit. Ştiu, dar încotro mă-ndrept, într-acolo n-aştept nimic, pe nimeni şi nici nu caut vreun răspuns.
Testament:
Ceea ce am, luaţi. Ceea ce sunt, aruncaţi.
23.05.2011 • Alter Ego