Ceea ce urmează este un fel de retrospecţiune către dialogurile din mintea mea care pornesc, de regulă, de la întâmplări reale. Aproape întotdeauna schiţez un eseu într-o pasă. Mai mult, convingerea cu care dezbat, atât de-o parte, cât şi de cealaltă, mă face să mă pripesc deseori. Aduc prea multe şi prea lesne intitulate argumente pe care le-am remarcat, la un gând tardiv, că şchioapătă.
Mă sperie oarecum ideea că nu ar exista nicio afirmaţie complexă care să se susţină prin sine. Mi-am recitit eseurile pe care le-am scris altcândva şi văd acum că m-am pripit în a conchide suportul cel mai nimerit pentru validitatea tezei. Problema, totuşi, nu se ridică la nivelul tezei, în fapt tezele sunt chiar bunicele, după feedback-ul primit, dar argumentele sunt (acum) lesne interpretabile, nu neapărat de contestat. Frustrarea mi se relevă prin faptul că o demonstraţie (matematică, de exemplu) are întotdeauna toate elementele de neclintit, nerămânându-ţi nimic de interpretat. Totul este descris şi supus normei exemplar.
Mi-ar placea, deşi cred că acest lucru se întâmplă de cel mult trei ori într-o viaţă de om, să pot enunţa un adevăr ale cărui premise şi relaţii să fie de neclintit. Nu văd prin asta o ambiţie prea măreaţă, în fond, orice om ar trebui să poată ajunge acolo dacă se limitează la o felie cât mai îngustă a realităţii.
10.10.2010 • Caiet