A fi tolerant înseamnă a participa la spiritul gloatei, a susţine ideea de Societate. Sub ameninţarea Legilor, oricine trebuie să accepte pe ceilalţi cu bunele şi relele lor. Avem promisiunea solemnă a dreptei moralităţi, nicidecum a Societatii, cum că, daca vom tolera, vom fi, la rândul nostru, toleraţi. Dar hai să căutam în noi şi să analizăm cum ne raportăm la cei pe care-i tolerăm. Mai înainte va trebui să stabilim nu doar cine suntem, ci şi unde suntem, iar dacă acceptăm condiţia de fiinţe raţionale subjugate socialului, atunci va trebui să gândim nu doar cum să ne organizăm şi ce anume vom alege să ne guverneze la nivel valoric, ci şi cum să ne raportăm la semeni şi ce aşteptări avem de la aceştia.
Într-o lume care pretinde că orice om se naşte liber şi egalitatea de şansă îi este garantată, avem în jurul nostru semeni cărora trebuie să le îngăduim apucăturile în virtutea respectării drepturilor şi libertăţilor individuale. Despre egalitatea de şansă nu are rost să vorbim, întrucât ea nu se regaseste decât în teorie. În viaţa de zi cu zi, această egalitate se vădeşte mai degrabă ca un "întâi între egali". Cei egali trebuie să fie toleranţi între ei, iar cei care sunt întâii între egali, pentru că nu vorbesc de un caz particular, ci la modul general, pot eluda acest principiu. Nivelul de trai este dat de gradul de inegalitate pe care fiecare om îl resimte în raport cu ceilalţi. Întotdeauna cei care sunt favorizatţi vor spune că am pornit şi suntem pe picior de egalitate, de la început şi până la sfârşit, iar cei defavorizaţi de aceşti întâi între egali nu vor avea întâietate suficientă pentru a se face auziţi de nedreptatea care li se face.
Aşteptările sunt prima sursă a decepţiei. Asta se întamplă întrucât omul nu se naşte învăţat, deşi ar fi de dorit, ci este într-o continuă (re)descoperire de la prima până la ultima suflare. Pentru orice om, dintre toate cele cunoscute, toate au fost întâi necunoscute. Ca şi când ai vrea să arunci o piatră care să înconjoare pământul, iar în drumul său, unde văzul nu mai cuprinde, piatra se va izbi de un copac pe care nu l-am gândit c-ar putea fi acolo. Ştim, graţie ştiinţei, că piatra nu va ajunge imediat şi, întorcându-ne, o aşteptam. În zadar. La fel şi cei care ar trebui să fie toleranţi, ne aşteptăm să fie îngăduitori, dar ei devoalează doar indiferenţă. La fel şi copacul care a fost lovit de piatră.
Societatea îţi garantează libertatea şi tot ea ţi-o încalcă permanent. Toleranţa legilor este contorsionată spre spiritul normativ când e vorba de aplicabilitate, ca o formă de absolvire a rolului instrumental pe care omul trebuie să-l joace. Dacă vom încerca să identificăm legitimitatea celei dintâi ne vom lovi de contradicţie. Legile nu ar fi putut fi inspirate decât dintr-un model social, însă societatea nu poate fi cladită decât în baza unor legi. În acelaşi timp, când eşti acuzat, Legea trebuie aplicată în litera ei pentru a-şi legitima statutul. Imuabilitatea acesteia este vitală societăţii, fiecare abatere de la literă, în favoarea spiritului, nu va face decât să permită interpretări şi, în final, sustrageri.
Dacă legile au fost inspirate din precepte de moralitate, atunci acestea au rădăcini individualiste care trebuie să eşueze în colectivitate. Nu de puţine ori sesizăm ca suntem drepţi şi nedrepţi în acelaşi timp. Dacă adevărul este unul (universal ori contextual), dreptatea nu poate fi redusă astfel. Toleranţa este contragreutatea care face din adevăr, dar nu în sensul ştiinţelor, o caricatură, un fel de reper depăşit la care ne raportăm doar atunci când vrem să etalăm valori judicioase. Cum am putea gândi toleranţa în acest context, ca pe un liant social sau ca pe un neajuns? Un legământ mincinos ori un ingredient necesar, dar incert?
Toleranţa este corozivul relaţiilor interumane. Cum poti fi tolerant cu un om care-ţi cere să renunţi la tine în favoarea sa? Cum poţi să ceri toleranţa unui om pe care vrei să-l abuzezi? Cum gândim o societate în care mocnesc asfel de situaţii odată ce am acceptat că respectul faţă de ceilalţi este o valoare universală şi fără de care nici măcăr Legea nu ar putea fiinţa. Conştiinţa este un tribunal care ne sancţionează doar retroactiv, impulsul momentului fiind cel care ne motivează acţiunile sociale. Acesta este un artificiu pe care oamenii îl folosesc chiar şi atunci când a existat intenţionalitate. Consecinţele neintenţionate sunt, de regulă, acceptabile, corigibile şi pot fi preîntâmpinate prin raportarea la precedent. Această metodă, raportarea la precedent, este lacunară întrucât omul are (in)capacitatea de a uita ori de a nu fi fluent în gândire în anumite situaţii (când implică spontaneitate), ceea ce îl îndreptăţeşte este să spună ca nu a reuşit să gândească repercusiunea negativă, iar noi, ceilalţi, să nu avem niciun instrument prin care să-i măsurăm gândurile. Astfel, în umbra toleranţei şi sprijinit de incapacitate, omul poate oricând să eludeze valori universale, precum respectul. Desigur, este foarte uşor să punem în discuţie ce anume se subsumează respectului şi care aspecte au impact într-o societate unde indivizii pot fi din categorii diferite, cu sisteme de valori diferite, cu toate că se bucură de un fundament comun. Nimic nu e imuabil, poate doar legea atracţiei universale, dar în condiţii particulare nu este de nealterat. Omul poate face şi desface atât în ceea ce il priveşte pe sine, cât şi pe ceilalţi. El poate alege să fie tolerant sau să nu fie tolerant. Această alegere nu poate avea la cârma decât o educaţie dobândită prin încercarea de a face prin sine o lume mai bună. Valoarea instrumentală a omului este fructificată cu adevărat abia cand el decide să fie propriul său instrument, când nu-l constrânge nicio valoare precară precum toleranţa.
Cu toate că arătăm, în genere, că suntem toleranţi, vom aprecia îngăduinţa doar atunci când suntem vasalii ei. A tolera, după cum se vădeşte, este un neajuns fructificat preferenţial, aşadar nu o virtute, nicidecum o dominantă principială.
21.04.2010 • Caiet