Pur si simplu imi vine sa urlu, sa icnesc ca un dement. Patul este gol, fara perne, fara cearceafuri, fara vise.
Sucit de muzica, intristat de frig, dezarmat de ecoul sughitului, tremurand usor, fixez, curbandu-mi coloana, centrul tavanului. Nu vad nimic, bezna ma face sa-mi imaginez albul, iar singurele umbre celeste raman pasarile lui Prometeu.
Am obosit sa cer afectiune. Am obosit sa te conving in fiecare zi cat de adanc esti inradacinata-n mine. Am devenit imun lacrimilor tale. Ai plans de prea multe ori in bratele mele gangurind ca-ti pare rau. Nu te condamn, cu totii o dam in bara din cand in cand, nu te pot condamna pentru ca nu stii sa iubesti. Pur si simplu, nu stii sa iubesti. Aceasta este opinia mea. Aceasta este si intemeierea cu care ma alin.
Am obosit sa trag singur, da, am obosit si nici nu mai stiu incotro. Iar cand sunt intr-o astfel de situatie, gresesc si tot ce ma intreb este ce caut eu aici, unde este aici, mai sunt undeva, pur si simplu, mai sunt?
Din gand in gand, ratacit.
28.12.2011 • Alter Ego