Să presupunem o prietenie între doi oameni care împărtășesc unele secrete din viața lor, activități îndoielnice moral sau legal. Discuția nu se va limita doar la prietenii, ci la orice tip de relații care pot apărea, intenționat sau accidental, între oameni. Mai presupunem că pentru orice activitate îndoielnică nu poate fi produsă o dovadă care să nu fie subiect al îndoielii rezonabile.
Avem aici două instanțe, cea legală și cea morală. Cu privire la prima, dacă ai cunoștință despre activități ilicite, obligația denunțului este implicită. Cu privire la a doua, dimensiunea morală, ea poate fi instrument de analiză pentru reevaluarea prieteniei și/sau al celorlalte tipuri de relații pe care le implică. Dacă din perspectiva legală respingem obligația denunțului, devenim complici.
În aceeași categorie, dacă nu avem element probator cert, nu putem face denunțul întrucât riscăm să calomniem. Din punct de vedere moral, suspiciunea sau confesiunea celuilalt cu privire la activități îndoielnice, moral sau legal, sunt temei subiectiv pentru decizii restrânse la tipul de relație existentă. O prietenie nu vine la pachet cu încrederea necondiționată, contrar așteptărilor (încrederea necondiționată este, mai degrabă, un privilegiu, nu o condiție necesară și/sau suficientă).
Atât dimensiunea morală, cât și cea legală, în sensul unei justeți valabile pe ambele tărâmuri, implică certitudinea ca o condiție necesară cu privire la acțiunile și caracterul celuilalt, altfel vei omite principiile etice elementare ale unei presupuse moralități universale. De ce trebuie să admitem o moralitate universală, pot fi întrebat. Un răspuns strict conduce nevoia respingerii relativismului moral, unde valori diferite intră în conflict necesitând principii care, la rândul lor, vor fi conflictuale. La fel și cu legile sistemului juridic. Primele privesc interiorul moralității ca fenomen, iar cele din urmă privesc sistemul juridic ca întreg.
Principiile, inspirate de valori, se transpun în reguli cu aplicabilitate la context, fără a modifica moralitate ca întreg. Astfel, eticile personale sau contextuale nu trebuie respinse întrucât, fără acestea, nu s-ar putea obține moralitatea în contexte particulare obiective. Restrâns, eticile personale nu sunt decât instrument pentru moralitate ca fenomen, pe când legile nu pot fi tratate asemenea. Aici se ridică o altă dificultate: ce cuprinde moralitatea ca fenomen? Consider că nu este o obscuritate abisală, cum susțin unii teoreticieni, ci doar o încercare de inducție eșuată pentru postularea fenomenului moralității și a deduce din el valorile și principiile unei etici universale. Încercarea postulării unei etici universale, pe de altă parte, nu intră în aceeași categorie întrucât face abstracție de moralitatea existentă și propune un model care să conducă la moralitatea ideală, pe criterii metafizice, meta-etice și altele. În cazul legilor, sistemul juridic în ansamblul său servește dreptății ca fenomen, dreptatea fiind un concept filosofic cu temei în moralitate, din nou, ca fenomen.
În urma acestei reflecții, consider că legea juridică obligă la anumite acțiuni precise în funcție de domeniul de aplicare, iar moralitatea stă, alături de alte considerente empirice, la baza justificării legii și scopului acesteia. Prietenia, în această abordare, nu poate fi temei pentru sustragere în fața legii, deoarece legile sunt justificate moral prin aportul pe care îl aduc moralității ca fenomen.
Cu toate acestea nu tot ce este legal apare, la prima vedere, moral mai ales dacă analizăm legile juridice individual: unele norme pot să contravină unei etici particulare, dar în contextul setului complet de legi juridice servesc moralității ca fenomen (mai precis dreptății, parte a moralității ca fenomen). Denunțarea prietenului care este implicat în activități ilicite sau îndoielnice moral este o acțiune imorală și ilegală acolo unde nu există construct probator suficient. Denunțul unui angajat cu privire la activitățile ilicite pe care le desfășoară, în contextul unui contract de confidențialitate, este ilegal, dar inacceptabil moral. Conflictul apare între limitările deontologice ale profesiei sau meseriei practicare și cerințele metodologice impuse de angajator, însă fără a ne limita la acestea.
Dacă extindem abuziv privilegiul confidențialității, prin denunțarea prietenului vom acționa imoral, trădându-i încrederea, dar suntem obligați de legile juridice. Drept exemplu, privilegiul confidențialității se poate susține moral atunci când se aplică unor evenimente particulare care nu încalcă legea juridică sau afectează moralitatea ca fenomen. Pe de altă parte, privilegiul confidențialității se suspendă atunci când luarea la cunoștință a unor acțiuni te poate pune în postura de complice. Aplicat, dacă nu denunți atunci când ai cunoștințe și probe o activitate ilegală încalci nu doar legea juridică, ci știrbești și moralitatea ca fenomen.
În această ecuație, elementele cognoscibile, deci accesibile, sunt legea juridică, etica proprie și statutul relației cu celălalt. Necunoscutele, am putea spune, sunt moralitatea ca fenomen, dar privită ca un model ideal devine și ea cunoscută, putând ilustra mijloace către ceea ce trebuie să facem. Rămânem, așadar, cu o ecuație cu singură necunoscută pe care o vom justifica în acord cu fiecare constantă de la acel moment.
În opinia mea, doar acolo unde se caută eludarea legii juridice sau mijloacele de abatere de la moralitate ca fenomen, dar în limitele legii juridice, dificultățile decizionale nu contenesc să apară.
24.02.2015 • Caiet