Sunt oameni care nu mă cunosc şi oameni care pretind că mă cunosc. Eu mă cunosc foarte puţin, poate atât cât să mă recunosc şi să nu alienez. M-am gândit că unii oameni pot decontextualiza tot ce spun sau scriu. Am primit recenzii cum că expun doar frustrări, eşecuri personale şi sociale, fericiri sau nefericiri care, aşa cum spunea John Locke, sunt, în cea mai mare parte, rezultatul propriei regii.
Acum câteva zile am simţit nevoia unei justificări. Astăzi, însă, realizez că nu am ce să justific, nu văd rostul pentru care ar trebui să mă reflect în realitatea tuturor. Sunt particularităţi care vor rezona, cu puţin noroc, doar în raţiunea celor cu care împărtăşesc un set de valori similar, care fie au evadat din ghetoul obiectual, fie găsesc împliniri şi în imaterial. M-am întrebat, ca şi voi, la ce folos ceva ce nu se izbeşte-n concret? Cu siguranţă la înălţarea spiritului, dar nu intr-o cheie religioasă, inferioară, ci într-o direcţie extraordinară, în acord cu sensul vieţii intemeiat pe acele valori care, în fapt, sunt subiective, pur personale.
Singura precizare pe care aş dori s-o fac ar fi aceea că felul meu de a aborda realitatea nu exclude dimensiunea socială, nu sunt antisocial sau asocial, ci caut să evidenţiez că nu poate exista un set de reguli sau libertăţi care să garanteze fericirea, ci mai degrabă uniformizarea, iar aceasta suprimă orice soi de împlinire individuală. Ideea de fericire colectivă este utopică în condiţiile în care suntem oameni, şi nu maşini.
29.01.2012 • Caiet