Aparentele sunt arma prostului şi scutul ipocritului. Arma şi scutul merg, de regulă, împreună la razboi. Scutul poate deveni armă, iar arma poate deveni scut la nevoie. Ele, împreună, pot fi arma şi scut în acelaşi timp.
Să încerc o abordare "plicticoasă". Ceea ce simţurile ne oferă poate căpăta identitate doar dacă punem în acord cu ceea ce ştim deja. Ne raportam la cât ştim. Desigur, ne raportăm la ce ne pare că rezonează cu realitatea. Omul are neplăcerea de a percepe realitatea prin prisma a ce nu (se) va face împotriva sa, şi rareori prin a ce (se) va face împotriva sa. Precogniţia este implicată în ambele cazuri, doar ca în primul caz o eroare este mai usor de motivat invocând cauze superioare, forţe care depăşesc omul, pe când al doilea caz este o dovadă de acceptare a consecinţelor indiferent de natura lor. Dacă, la prima vedere, am prefera să spunem ca a fi în postura omului din cazul al doilea este o virtute, în sensul că va invoca tribunalul moral şi astfel se va limita (folosindu-se de cele, în teorie, preîntâmpinate), atunci am putea spune că scopul nu ar intra niciodată în conflict cu mijloacele.
***
Am să citez o atitudine care propune să nu judecăm o carte după adaptarea cinematografică proastă a acesteia. Dar mă gândeam s-o judec după autor. Sau poate ar trebui judecată dupa conţinut. Dar ce facem când adaptarea cinematografică este mai bună decât cartea? Ori cartea este proastă, deşi are un autor genial, iar adaptarea cinematografică este bună?
Să-l cercetam pe autor. Plecam, fără urmă de tăgadă, de la premisa că autorul este genial. Îi acordăm acest credit fără a încerca să construim un "om de paie", ne-ar fi astfel prea uşor să-l dărâmăm, ceea ce ar fi nedrept. Acesta scrie susţinut de argumente care se sprijină pe întocmai ceea ce pune la indoială: aparenţele. Demersul spu are ca finalitate o piedică morală pe care ar dori s-o instituie tuturor celor din jur sau, cel putin, cand aceştia se raportează la sine. Ne aşteptăm ca în discurs să nu se sustragaă regulii pe care o propune- Şi totusi o face în mod flagrant. Autorul este, astfel, ibackrit. Cât despre punga de hârtie şi pusul acesteia pe cap, are precedent.
Dar poate că nu e drept să-l cercetam pe autor, sunt multe cazuri în care autorul este un depravat, iar operele sale, geniale. Să plecăm de la scriere? Limbajul folosit ar spune ceva despre el, aşa, în aparenţă? La această întrebare las răspunsurile via comentarii pe baza judecaţii voastre. De reţinut, totuşi, că unora le place BUG Mafia, iar limbajul nu e tocmai adaptat audienţei generale. Deşi muzica lor este apreciată de anumite categorii de oameni, când gândim individual membrii formaţiei, nu-i putem rupe de viaţa de cartier şi toate implicaţiile acesteia. Ei fac muzică în spiritul a ceea ce sunt şi nu s-au dezis niciodată de ei sau de realitatea care-i înconjoară. Dacă ar fi făcut asta, atunci ei ar fi construit aparenţe, personaje, în virtutea BUG Mafia, iar mesajul muzical ar fi părut o înşelăciune. Pe cine ar fi înşelat? Pe ei ori pe fani? Au ales să nu înşele pe nimeni, au ales să fie ceea ce sunt, să pună în versuri ceea ce societatea le pune în spinare. Celelalte categorii, unde BUG Mafia nu reprezintă un factor social constructiv, judecă pe membrii formaţiei ca find niste borfaşi care au ca valori morale doar femei, droguri şi barbut. În concluzie, aparenţele pe care le construiesc coincid cu ceea ce ei sunt. Dar construiesc ei astfel ceva? Judecându-i, pe linia aceasta, nu am ajunge decat la o concluzie, anume ca nu-i putem acuza de falsă identitate între ceea ce sunt şi ceea ce par a fi.
Revenind la omul nostru, acesta foloseşte un limbaj care-l pune la comun cu un anume tip de individ. Tratăm, astfel, alegerea vocabularului ca aparenţă în ceea ce priveşte constructul pe care-l cercetăm. Încercând să ne sustragem de la a judeca din prisma acestei aparenţe, riscăm să punem la îndoială întreg setul de valori pe care-l avem, atât cât avem. M-am întrebat, nu de puţine ori, de ce aş alege să renunţ la ponegrirea unor astfel de aparenţe?
Răspunsul ar putea fi chiar în sloganul "râdeţi de mine că sunt diferit, eu râd de voi că sunteţi la fel". Aspectul unicităţii valorice l-am regăsit şi în cazul refulatei, dar pot fi aceste două cazuri asociate? Propun să căutăm chiar în slogan, în contradicţia prin care autointitulându-se diferit, proclamă pe toţi ceilalţi la fel. Disonanţa apare odată cu aparenţele care sunt comune, de găsit la orice cocalar, în limbaj modern, sau etnic aflat într-un argument cu cineva care nu doreşte să-i cumpere parfumurile prefăcute.
Raţiunea umană intră permanent în bucluc pentru că se construieşte pe sine prin proprie deconstrucţie. Încercând, cu toată bunăvoinţa, să ne rupem de prejudecată, vizavi de cazul nostru, vom sesiza că nu vom ajunge mai departe decât suntem ori, daca am stabili o ierarhie, ad-hoc, determinăm cu uşurinţă că ignorand o astfel de aparenţă, cea prin care gândirea este pusă în raport de necesitate cu organul reproducerii, nu va aduce niciun progres niciunuia dintre noi, întrucat, tind să cred, nu exista mai jos de atât decât în necuvinte.
Delăsarea, ignoranţa, atitudinea prodigioasă, adoptarea unor atitudini pentru a scuza chemarea către anarhie a propriului sine şi încercarea de a obţine şi învoiala semenilor, propuse ca virtuţi ale individului, se regăsesc în mintea tuturor ca artificii prin care se eludează simpla îndatorire pe care omul ar trebui să n-o (in)calce, anume respectul faţă de sine. Prin sine am putea călători către toţi ceilalţi.
În fine, preferăm pe cel ce este că este sau pe cel ce este pentru că nu este?
01.05.2010 • Caiet