Primim adesea tot felul de interdicţii sau îndemnuri care nu sunt însoţite şi de raţiune. Prin raţiune, în contextul dat, înţeleg argument. Cel care cere se aşteaptă să nu întrebi de ce? apelând la o autoproclamată după necesitate cutumă prin care nu eşti îndreptăţit să-i conteşti autoritatea.
Interdicţia are un set de legi, unele care ţin de propria-ţi siguranţă, iar altele care ţin de siguranţa celorlalţi. Interdicţia se bucură cel mai des de argument. Ea este încununată de pentru că întrucât altfel s-ar ivi ca neîntemeiată, deci ineficientă, subiectul acţionând peste această interdicţie. Despre cum se întemeiază interdicţiile ar fi important de precizat că acestea capătă sens în urma unor experienţe anterioare şi ale căror rezultate au devenit evidenţe. La acest nivel le putem încadra pe cele de autoconservare pe care unii nu le-au conştientizat încă, nefiindu-le, în fapt, propuse încă. La celălalt pol al întemeierii interdicţiilor stă şi buna judecată a principiului cauza-efect, principiul esenţial privind din unghiuri precum cele ale fizicii ori chimiei. Ce au în comun interdicţiile este, în genere, negaţia acţiunii şi invocarea argumentului pentru a se asigura frânarea acţiunii. Desigur, în funcţie de context, înfrângerea pornirii poate eşua. Dar ce este de subliniat se regăseşte în motivarea aproape permanentă, fără a fi cerută, a interdicţiei.
Îndemnul este, prin opoziţie, dar şi prin excelenţă definit cercetării noastre, de cealalta parte a interdicţiei. Îndemnul se bazează, de regulă, pe comoditatea celui care îl primeşte. Cerând pentru că-ul nu ar părea decât că se decredibilizează, chiar dacă nu avea vreun fel de credibilitate, dar există un fel de idee în fiecare construită socio-cultural şi ridicată la rang de valoare universală prin care trebuie căutată şi adoptată o moralitate în acord cu societatea. Astfel, cel îndemnat se află într-o poziţie în care nu are de ales decât să urmeze cele propuse şi să fie aşadar în acord cu reclamantul îndemnului sau să ceară lămuriri suplimentare şi devenind astfel, inexplicabil la prima vedere, potrivnic indemnului. Deşi nu a spus "nu", cel îndemnat va fi privit ca rău voitor, mai mult, prin metode de tip sofistic, se va crea de către semnatarul îndemnului un colaj de contraargumente valide sperând astfel la suprimarea dorinţei îndemnatului de a şti vreun motiv al acţiunii propuse. Metoda funcţionează întrucât omul, în genere, este conştient că nu se poate rupe de societate, iar uneori ideea ruperii nu ar fi întemeiată decât de c-aşa vreau eu-ul celui care îndeamnă.
Spre deosebire de interdicţie, îndemnul reprezintă o întreţinere a unei acţiuni care va avea efecte noi — cunoscute, bănuite sau chiar necunoscute —, pe cand interdicţia duce la suspendarea efectelor. Negând interdicţia întreţii efectele, efecte care pot fi variate, fapt care te face răspunzător pentru consecinţe indiferent de statutul acestora. Dar negând îndemnul poate fi considerat la fel de neconstructiv, iar responsabilutatea îţi poate fi invocată prin înseşi lipsa acesteia în faţa unui caz particular în care se cerea implicarea precum indemnat. Desigur, situaţia poate sta şi invers, lipsa de implicare în urma refuzului îndemnului poate fi benefică atât pentru tine, cât şi pentru ceilalţi. Se concluzionează astfel că o decizie care trebuie luată în urma unui îndemn sau unei interdicţii te poate pune în situaţii neplăcute, te poate cotropi moral sau chiar afecta juridic în cazul unei erori de judecată.
Aflaţi în faţa acestei dileme, singurul ajutor spre a lua o decizie cat mai dreaptă rămâne informarea. Informarea se poate face la sursă sau la experienţă. Nici una dintre acestea nu se pot mândri cu o credibilitate maximă. Sursa poate minţi în vederea atingerii scopului, iar tribunalul empiric propriu se loveşte de o situaţie pe care se poate să nu fi întâlnit-o în trecut. Chiar dacă a întâlnit-o este destul de rar cazul în care aceleaşi persoane erau implicate, iar contextul era acelaşi. Şi chiar dacă acestea se împlinesc, ce poate oferi certitudinea că timpul nu a scris în deciziile celor implicaţi? Imprevizibilul care îl caracterizează pe om este prima piuliţă slabă pe acest construct.
Dar cum am putea totuşi să decidem în faţa unui îndemn sau unei interdicţii într-un mod cât mai apropiat de nevoia reală a situaţiei, dar şi proprie? Acceptul sau refuzul trebuie la rândul lor întemeiate, iar întemeierea unui refuz prin invocarea nonsensului este cea mai apropiată formă de reuşita şi aduce după sine explicaţii suplimentare neformulate explicit. Acceptarea conturează trei aspecte: fie încuviinţarea argumentelor propuse de iniţiator, fie o formă subtilă de ignoranţă sau indisponibilitate pentru asumarea răspunderii, fie incapacitate. La acest ultim aspect aş încadra şi linguşeala întrucât îmi pare mai degrabă o neputinţă şi o lipsă de interes pentru a dezvolta o metodă proprie de ascensiune socială stând astfel în umbra unui pion important, dar de sacrificiu, în speranţa că acesta va claca nici prea devreme, nici prea târziu. Unii numesc chiar această atitudine un mod de viaţă care trebuie adoptat cu toate că este denigrat încă de la primele forme de educaţie şi stabilit ca degradant nu doar pentru individ, ci chiar pentru întreaga societate.
Ce ne rămâne între îndemn şi interdicţie? Ele însele sunt bariere, dar între ele trebuie să existe ceva care le întreţine şi le face din când în când să fie nu doar benefice, ci şi necesare omului. Despre acest ceva pomenşte titlul acestei încercări. Părinţii bunului simţ sunt întocmai interdicţia şi îndemnul. Cum decidem care părinte ne vrea cu adevărat binele? Or, poate analogia aceasta nu vă place, dar nu este rostul interdicţiilor sau îndemnurilor să ne ajute aşa cum şi părinţii caută, în orice chip, să ne ajute spre a răzbate mai uşor prin viaţă? Cine să răzbată cu adevărat, în ceea ce priveşte efectele imediate (părinţi ori copii), este o chestiune pe care nu vreau s-o dezbat aici, poate cu altă ocazie într-un context mai constructiv.
Nu, nu există orfani ai simţului comun, buna conduită nu poate fi eludată de lipsa familiei, societatea este familia noastră permanentă — cu cât mai vitregă cu noi, cu atât mai uşor de sesizat scurtăturile împlinite cu justeţe. Noi, cu toţii, suntem când copii, când părinţi, iar când devenim proprii noştri părinţi, când putem să discernem cât mai drept dinspre interdicţie sau îndemn spre noi înşine şi în egală măsură spre ceilalţi, atunci putem subscrie speranţei de mai bine, orice ar însemna cu adevărat binele.
17.06.2010 • Caiet