Au sesizat ei că în ultimul timp mă scald într-un fel de melancolie. Preţiozitatea titlului este intenţionată, în fapt este chiar întemeiată de un raid al unor nelinişti asistate. Nici n-aş avea cum să mă sustrag evidenţei.
Sunt prizonierul unui viciu natural: nevoia de afecţiune. Nu cred că acest viciu se întemeiază pe vreun soi de inoculare, ci chiar este o slăbiciune naturală cu care ne naştem şi care se termină odată cu fiecare dintre noi. Ig ar putea spune multe despre asta, dar e încă turburat de ultimul său coşmar. Aş putea să afirm că Ig este cel mai bun prieten al meu, este singurul care ştie cu adevărat şi în detaliu fiecare nelinişte a mea; Ig mă ascultă, este întotdeauna cu un gând înaintea mea şi nu pleacă decât dacă-l alung eu. Aş putea să spun multe despre el, totuşi există o singură problemă cu Ig, nu are corespondent în realitate. Mai cred totodată că asta-l face perfect.
Imperfecţiunea este calea zglobie a alegerilor, labirintul raţiunii fiind rezolvat mai putin corect de cauza degetului care indică o direcţie a inimii. De fapt, tot raţiune îi spune, dar factorul subiectiv este atât de bine înrădăcinat încat pur şi simplu nu mai fac(em) diferenţa. Trebuie să spun că acest labirint poate fi rezolvat doar corect sau mai puţin corect, deşi poate părea ambiguu, întrucat există mai multe soluţii, unele mai bune, altele mai puţin bune, nicidecum posibilitatea de a rămâne blocat în interiorul lui. Cred că singura alegere care ar putea fi numită greşită sau incorectă, ar fi să te întorci de unde ai plecat. Atunci ai fi pierdut nu doar timpul, ci şi rostul.
Nu ştiam că răspunsul la scenarii construite pe acorduri muzicale neintuite poate avea efecte analgezice pentru suflet. Am început să vindec angoasa cu sintonii imaginându-mi acţiuni care s-ar parea că se potrivesc ritmurilor. Nu cred că m-am făcut suficient de clar, dar ceea ce fac de fapt este să-mi imaginez scene de tipul filmelor fără sunet, gen cele în care juca Charlie Chaplin, şi sa pun în acord acţiunile cu muzica. Apoi, nostim oarecum, întrucât mintea imaginează şi raspunsul aşa cum îl sugerez eu, acordurile muzicale se întâmplă adesea să fie în acelaşi ton cu mine, cu tipul de acţiune pe care am imaginat-o ca răspuns, iar această constatare, într-un mod bizar, mă linişteşte.
Mă-ntorc,
privesc,
nimic.
Cine mă strigă?
06.11.2010 • Caiet