Mirat mă-ncrunt în faţa celor fără de soartă,
Absolutismul, nepăsarea şi ura lor mă-nfioară.
Revoc gândirea uzului prea lesne acceptată
Întreţinând doar spontaneităţi făr' de viaţă;
Amintesc numai fiorul dorinţei de-altădată.
Mai puţină raţiune, prea multe simţiri
Atât de intense, prea arzătoare pasiuni,
Rămân devotat rugii angelice tu-mi eşti,
Îngerul din braţele-mi solitare, regeşti -
Amăgită, sedusă: tu iubeşti, tu mă cerţi.
Meschină, neîncrederea imploră dreptul la grai,
Avidă a distrugerii se impune fără a ne păsui,
Renaşte doar ura de moment, îngrădirea socială,
Incertul viitorului absent părând că dă năvală
Acceptând doar impulsvitatea deciziilor finale.
Mă-ntorc la clipele de început, pură dorinţă,
Atât doreai de la sufletu-mi amăgit de căinţă.
Revăd aburii care ne sfidau priveliştea luminată
Şi corpurile se ridicau cerând contemplare
Aprinzând în noi flacăra nevoii de completare.
Magie totală, reflexii strălucind, aştri căzând.
Am pierdut realitatea pentru o clipă fericită
Rămânând raţiunea ta întrutotul omniscientă,
Iar eu tind să înţeleg, să accept, unde şi când
Am pierdut noţiunea iubirii, simţindu-mă muribund.
Muribund, da. Imposibilitate de concretizare.
Astfel, căutăm a dezvolta ideea accepţiunii umane,
Romanţă prin care şansa întotdeauna primează,
Impunem inimii un adevăr care minţii lezează
Amăgind realitatea, promovând speranţa.
Mefisto vinovat sa fie, nefiind a fi să fie?
Alerg solitar către un ideal în care nu mai cred,
Remizez mintea-mi inimii şi mă dedic pierzaniei,
Iar visul spulberat al smereniei devine un secret,
Alt cuget misterios pe care nu doresc a-l şti concret.
Mă dezgustă atitudinea şi posesivitatea inutilă,
Accept minciuna, dar mai ales propria gândire labilă,
Rămân devotat credinţei, adeptul completei dăruinţe,
Îndrăznind să cedez soarta pentru a clădi fericirea
Accept în secret, printre gânduri, destrămarea.
Mă privesc călător prin patul tău cel roz şi primitor
Ameţit de atingeri, dulci sărutări cu iz amăgitor,
Resimt dorinţa pe care nu ţi-ai putut-o refuza
În încercarea ta de a mă amagi, de a mă agasa.
Ah! În propriul joc te-am învins! De-aş fi ştiut...
Multe n-aş fi făcut, eram prea credul şi năuc.
Am răzbit peste asta, mânat de eterna speranţă,
Revocat-ai întru totul ideea de a coexista,
Importantă, fără echivoc, fiind doar congregaţia ta:
Avidă a contopirii animalice, ai ales în legea ta.
Morţii înviaţi ai trecutului tău, ahtiat de hiene,
Aşteaptă o slăbiciune să-ţi impună diverse zefleme,
Reacţionezi pozitiv zarurilor aruncate aleator
Invocând raţional alte parvenite iscoade de dor.
Accept şi mă retrag. Iubesc, dar te reneg.
Mă doare. Mă mint că nu te mai vreau. Alerg.
Ajung într-un van în care inima cedează durerii,
Raţiunea învinge, percepe totul ca pe nişte mizerii,
Iar noi apunem în propria-ţi moralitate uşoară
Amendată permanent de firea-ţi veşnic călătoare.
Mi-e dor de cei socotiţi mai frumoşi şi potriviţi,
Acel noi, impur şi sec, doar de dorinţă călăuziţi.
Râvnesc adesea la dezmierdul tău, la uniunea noastră,
Iubindu-ne doar cu trupul sub lumina razelor albastre,
Acolo unde pierdeam universul şi speranţele deşarte.
Mulţimea ne vrea, dar eu mă-mpotrivesc raţiunii,
Ascult doar vocea tristă şi răguşită a propriei simţiri;
Retez fără milă sentimente care de tine mă leagă,
Îngrop totul, distrug sufletu-mi deja fără vlagă,
Amnezic mă vreau, solitar şi trist, cu inima oloagă.
20.09.2007 • Caiet