Când ai un model care funcţionează, bine sau prost, îl împrumuţi atât timp cât serveşte scopului. Societatea românească este la pământ din punctul de vedere al încrederii în autorităţile sale. Şi totuşi acestea funcţioneaza întrucât şi-au arogat, pentru imparţialitate, un soi de independenţă necesară. Principiul separării puterilor în stat este un fel de precauţie pentru ca abuzul să nu poata avea loc. Realitatea înfrânge idealul, desigur.
Când au loc alegerile pentru funcţia de Preşedinte, fiecare partid ahtiat după putere care şi-a numit un candidat veghează la buna desfăşurare a procesului de vot, asigurându-se că niciun cetăţean nu va avea votul cumpărat sau cel puţin nu va avea votul cumpărat împotriva candidatului său. Cine sunt candidaţii? Oameni din popor, de regulă. Cine sunt cei care-i susţin? Din nou, oameni din popor. Cine sunt cei care veghează la corectitudinea alegerilor? O grupare chemată de către toţi candidaţii şi partidele lor, grupare care nu are nicio afiliere politică, aşadar niciun interes pentru a favoriza vreuna dintre părţi. Astfel, cadrul organizatoric este propus şi adoptat de către candidaţi şi partidele lor asigurându-se că astfel va exista un control reciproc transparent.
Ce s-ar întâmpla dacă cineva din acea organizaţie nonguvernamentală, fără afinităţi cu vreunul dintre candidaţi sau partidele acestora, ar nutri totuşi în favoarea unuia? Întregul proces de vot s-ar transforma într-o maşină de fraudat. De aceea, candidaţii, reprezentând electoratul lor, vor căuta să aleagă cu grija pe cine vor pune de veghe la urnă. Ca-ntr-un proces de alegere a juraţilor, nu pot accepta pe oricine, în fapt pot refuza pe oricine fără motiv. Va exista doar o singură verigă careia îi vor acorda atenţie sporită întrucât este arhicunoscut faptul că doar lupul s-ar oferi voluntar paznic la stână.
Opinia mea despre legitimitatea, la nivelul simţului comun şi nimic mai mult, modului în care s-a încercat constituirea alegerilor studenteşti pentru titulaturile şef de grupă şi şef de an (sau reprezentanţi) în cadul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, coordonate abuziv de catre Filos (cu Ph - teoretic neutru), este că lupul s-a propus paznic la stână. De altfel, oricine ar fi membru al unei asociaţii care trebuie să vegheze la imparţialitatea alegerilor nu ar trebui să fie şi candidat la vreuna din aceste funcţii şi nici să adere pe întreaga durată a mandatului. Mai mult, votul secret este inutil în cazul unei grupări de treizeci de studenţi, întrucât votul la vedere nu implică niciun risc pentru alegători, iar transparenţa este totală. Sigur, consensul ar fi cea mai bună soluţie, dar greu de realizat, aşadar ne putem mulţumi cu glasul majorităţii reale.
Pe cine afectează cu adevărat aceste alegeri? Nu sunt funcţiile în cauză onorifice, poziţii fără o reală capacitate coercitivă asupra unui student care se va declara independent de orice asociaţie şi care-şi va urmari programul de studii şi nu este interesat de activităţi suplimentare? Exista vreun risc, în fapt? Deşi nu este indicat să încep cu o negaţie, obiectez: Nu puterile care investesc persoana aleasă sunt cele care m-au determinat să-mi exprim aceasta nemulţumire, ci precedentul pe care-l vor crea organizarea acestor alegeri şi care vor conduce, în final, la un model cutumiar. La rându-i, pericolul nu se găseşte în aspectul tradiţional, ci în intruziunea sub presupusa egidă a unui spirit de echitate eludându-se forma pirmară de bun simţ atunci când ajungi în fata unei uşi străine şi unde, în loc să baţi, intri ca la tine acasă şi deschizi frigiderul. Despre legitimitatea intruziunii nu are rost să pomenim decât dacă discutăm despre o organizaţie antisocială unde trebuie impus un lider ca soluţie ultimă, dar şi această legitimitate este discutabilă. Îndrăznesc să afirm că activităţile studenţilor implică, de regulă, aspecte educaţionale atât timp cât se regăsesc în cadrul instituţiei. Drept care, pentru excelenţă orice student interesat va căuta să adere la organizaţii care-i servesc mai bine interesele.
De la începutul lui Brumar n-am sesizat nicio mişcare deosebită la vreuna dintre grupe, nicio campanie, niciun afiş, niciun chicot, niciun bileţel de amor. Cum ar trebui interpretată aceasta lipsă de iniţiativă sau, mai degrabă, de interes? Încă o îmbrăţişare a soarelui rânjind şi, cu tupeu, Heirup! pentru a avea electoratul ce ştampila. Mă gândesc totodată ca inutilitatea acestui exerciţiu este, în fapt, argumentul pentru lipsa de interes. Spun Heirup! pentru că, dacă nu se va întâmpla nimic, eforturile intruziunii au fost în van. Aşa cum barba nu ne face filosofi, autoritate nu înseamnă a ne bucura şi de respect.
În contraopinie sper ca mutul să nu îi spună surdului că orbul a văzut un paralizat dansând.
07.11.2010 • Caiet