şiroaiele de foc cuprind călătorul
coborât de zeu în penitenţă
în grota nefertilă părăsit
căutându-şi rostul şi lumina
până la moarte

orbecăind lecturi mundane
sortând petalele existenţei
puiul de zeu anunţă
absurdul
răstoarnă sensul cu gândul
strângând şireturile efemerului
fără ca vreo revelaţie să se arate
fără ca înaltul să mimeze lubricul demiurgului

şi nu există mângâierea nesfârşirii
şi nu există contemplarea sfârşirii
şi nu există fericire întru nefiinţă
şi nu există gând de veghe şi
nici rost în lume
nu mai mult decât dejecţii valorificate
sub sfichia dobitoacelor înseriate
târând intersecţii la groapă
cu sagă-n spinare şi cocoaşă-n suflu

Acum câteva zile am simţit nevoia unei justificări. Astăzi, însă, realizez că nu am ce să justific, nu văd rostul pentru care ar trebui să mă reflect în realitatea tuturor. Sunt particularităţi care vor rezona, cu puţin noroc, doar în raţiunea celor cu care împărtăşesc un set de valori similar, care fie au evadat din ghetoul obiectual, fie găsesc împliniri şi în imaterial. M-am întrebat, ca şi voi, la ce folos ceva ce nu se izbeşte-n concret? Cu siguranţă la înălţarea spiritului, dar nu intr-o cheie religioasă, inferioară, ci într-o direcţie extraordinară, în acord cu sensul vieţii intemeiat pe acele valori care, în fapt, sunt subiective, pur personale.

Singura precizare pe care aş dori s-o fac ar fi aceea că felul meu de a aborda realitatea nu exclude dimensiunea socială, nu sunt antisocial sau asocial, ci caut să evidenţiez că nu poate exista un set de reguli sau libertăţi care să garanteze fericirea, ci mai degrabă uniformizarea, iar aceasta suprimă orice soi de împlinire individuală. Ideea de fericire colectivă este utopică în condiţiile în care suntem oameni, şi nu maşini.

gândurile bune şi nude
aduse cu primul zâmbet
pe toate să le-ndeşi în bocceluţa
cu semitonuri
în buzunarul plin cu zaruri
şterse de vreme şi de pietrele scumpe

monosilabic
din braţele tale mă voi smulge
cu dragoste mai pură ca niciodată
pa

Să-i iau pe rând. Încep cu frizerii pentru că sunt chiar acum la un salon de cartier. Modul lor de complicare a situaţiei este simplu: cu maşina de jur împrejur şi pierdut pe laterală? Ăăăă, debitare la cotă corespunzatoare pe maşina de rabotat, cu extrudări dinamice la axul median, vă rog! Cui pasă, în fapt, de procedeu. Cu câte o tâmpenie dintr-asta îmi vine să răspund. Tunde-mă cu ustensilele necesare spre a-ţi uşura munca şi caută să obţii o satisfacţie minimă a clientului măcar, altfel suportă “nesimţirea” de a ţi se cere să mă tunzi cu foarfeca, pas cu pas, fără maşină, şi să stai o oră, în loc să termini într-un sfert de ceas. Şi-aşa folosind maşina de tuns este mai scump, deşi nu înţeleg de ce. Argumentul folosirii maşinii de tuns este de-a dreptul imbecil: iese mai frumos cu maşina. Carevasăzică, dacă apare o avarie la instalaţia electrică, din frizeria cu fâţe vor ieşi doar ţeste ciunţite. Replica trăim în secolul vitezei este oricum înfrântă de coada la care îmbătrâneşti, cu sau fără programare.

Paza era categoria care-mi lipsea la început. Dar este rândul chelnerilor, dar mă refer la cei de carieră exclusiv. Ca şi frizerii, dar şi cei din categoriile urmatoare, aşteaptă şpagă. Mica atenţie, în viziunea lor, oricat de prost te-ar fi tratat sau cât de oribilă să fi fost mâncarea, pleacă de la cincisprezece procente dacă nota este mai mare de o sută de lei, iar dacă este mai mică trebuie, de bun simţ, sa acopere un pachet de ţigări. Ha! De fapt, ceea ce reclam este atitudinea lor prin care caută să lase impresia că li se cuvine indiferent de orice situaţie, simpla lor prezenţă fiind suficientă. Mai mult, a solicita restul reprezintă o încercare de a-i submina meritele. Având un vocabular redus, consecinţă firească a vânătorilor de fericiri imediate, chelnerii sunt uşor de redus (la orice, chiar şi la statutul de târâtoare) prin ignoranţă şi raportarea directă la bonul fiscal.

Taximetristii se apropie, ca metodă, de frizeri, dar aşteptările pentru şpagă sunt ceva mai ameninţătoare şi sugerarate cu fiecare intersecţie. Taximetriştii pot fi destul de subtili dacă ne gândim la goana unui porc spre troaca plină cu lături. De regulă, taximetristul îţi lasă impresia că tu controlezi cursa oferindu-ţi alternative pe care nu le cunoşti, dar evitând orice bulevard central. Din modul de exprimare îţi şi sugerează ce să alegi, trebuie doar să fii curajos şi să combaţi traseul. N-am văzut niciun taximetrist care să refuze o cursă pe motiv că este în mijlocul unei scene interesante dintr-o carte recent apărută. Însă refuză o cursă lungă dacă nu i se asigură financiar şi întoarcerea fie cu clienţi, fie contravaloarea. Am sesizat că unii taximetrişti îşi rotunjesc tarifele, adăugându-şi bacşişul, fără reţinere. Este destul de complicat să te iei de guler cu un burtos libidinos căruia-i curg balele după orice oportunitate sexuală. Despre femeile taximetrist nu ştiu prea multe, dar cred că se delimitează doar de chestiunile sexuale, în rest sunt la fel de otrăvite de mărul satisfacţiilor imediate. Cred că metoda cea mai eficientă de a fenta mizeriile taximetriştilor este aceea de a nu le folosi serviciile. În fapt, este taximetria mai mult decât un sport pentru leneşi care se pun la dispoziţia altor leneşi pentru a-şi fura căciula unul altuia? Prin capitală, cei pe care-i vezi fluierând taxiuri, sunt acei care vor refuza o ciocolată copilului lor pe motiv că nu au bani de aruncat în timp ce solicită un pachet cu ţigări.

A patra categorie este cea a paznicilor cu titulatură care mai de care mai jenantă. O şlehtă de bipezi care trag de fiare, se îneacă în orice conţine alcool, manâncă de parcă ar fi copiii lui Ignat, fluieră prostituate şi, cel mai important, îşi arogă statut de justiţiari. Dincolo de danful şaormei, în spatele burţilor dezvelite, sub tibiere şi sprijiniţi pe tonfe, paznicii sunt esenţa evoluţionismului, gardienii dezvoltării intelectuale şi simulacru pentru idiocraţie. Încătuşat de o comoditate precum cea a taximetristului,  paznicul are ca etalon intelectual nivelul  de şmecherie măsurat prin capacitatea de îmbrâncire, tupeul de abordare a rotofleţelor în căutare de carduri şi schimbul de impresii de atitudine cu poliţiştii comunitari. Paznicii concurează ades cu parcangii. Paznicii nu au posibilitatea de a oferi un argument pentru care nu îţi permite să parchezi într-un loc destinat oricărui conducător de autovehicul, însă ştie să strâmbe tablă şi să-l imite pe Miyagi.

Sigur că tot ceea ce am spus poate deveni pivot pentru o serie de îmbrânciri verbale, dar, vă spun drept, nu-mi mai pasă. Este opinia mea şi se întemeiază pe propria experienţă.

Între două îmbrăţişări, se scuipau prodigios. Şi astfel s-au hulit până la adânci tinereţi.

Sfaturile sunt propuse de bunicuţe ca universal valabile, întemeiate pe vasta lor experienţă de viaţă, totuşi tinere-n suflet, şi au ca stindard moralizator zicala “dacă nu ai un bătrân, cumpără-ţi unul“. De pildă, în cea mai mare parte, nu înţeleg cum funcţionează cuptorul cu microunde, dar îl reclamă otravă tehnologică. Toate aromele, esenţele, agenţii de îngrăşare şi/sau afânare, cubuleţele potenţatoare de aromă, plicule’ele magice pe care le aruncă în mâncăruri nu se pot încadra în categoria otrăvurilor, acestea reprezentând secretul gustului.

Toate se pricep la bucătărie şi handmade. Când este vorba de plăcinta aceea din copilărie ori sarmaluţa interbelică umplută cu umbră, bunicuţele au întotdeauna reţete care l-ar transforma până şi pe Prâslea cel voinic într-un balaur flămând. Unitatea de măsură favorită a bunicuţelor rămâne încă împărţită, fie cana, fie lingura. Goblenul şi milieul sunt acum la coada listei cu idei pentru cadouri, bunele confecţionează ornamente din sare şi, credeţi sau nu, mililitri de amestecuri miresmatice gata să concureze Parisul.

Printre altele, bunicuţele sunt plăcut impresionate, chiar mângâiate, de campaniile care mediatizează copii bolnavi de leucemie sau tineri care sunt pe listele de aşteptare în vederea unui transplant de rinichi. Sunt primele care ne învaţă că alţii o duc mai rău decât noi, că politica se face exclusiv în for, nu pe facebook, pe bloguri ori la tribune, iar economiile se ţin pe rafturi, în debara, nu seifuri, în murături şi zacuscă, şi nu în conturi la bancă.

Cred că voia să mă convingă să nu mă întorc sub cearceafuri.

După ce m-am spălat le dinţi, mi-am amintit de Moş Crăciun şi am căutat să-l invit într-un gând, în semn de protest.

Roţile, învârtindu-se, ne-au purtat înspre griuri înalte, şi nu înspre beznele plate.

colosul se va fi gârbovit oricum
strivind galaxii şi fentând abisuri
să poată fi proslăvit către apoi
şi veşnic adormit pe alcove mundane

sub înaintaşi
într-un sac viu
zac două echimoze
înveninate

reverenţele înaltului nu ţi-au fost de ajuns
gigantul s-a prăbuşit degeaba şi
de mâine îl vei ucide din nou

începe sfârşirea
simt mângâierea firului de iarbă
şi locul meu de sub lume

sfârşesc începând

te strigă cineva
şi nu-ţi pasă

priveşti holbândă chipul pistruiat
te schimonoseşti elucubrant
oglinda nu poate vedea în tine
în tinele muncit de toane
întorci capul spre stânga
spre dreapta
ridici bărbia
s-a păstrat bine fardul

parcă ai mai trage un fum din mine chiar dacă
sunt cel mai nereuşit magazin de vise
oricum nu vom şti niciodată de ce am eşuat întâi
chin sau destin şi-ncă un fum
nu vom şti niciodată de ce ne latră căţeaua
pe sub microscop
nu vom şti niciodată
şi cred că e mai bine aşa
regăsiţi în candoare
până la ultimul strop de otravă
viaţa nu este un sonet
doar moartea

să-ţi spun despre mine
de câte ori m-am sinucis
am uitat
încă mai ies gheare din piept care se-ntorc să mă sugrume
dar nu mă mai opun
am învăţat să mor în noi
oricum
n-am trecut prin lume ca prin faţa unei miraze
poate doar rugile să-mi fi rămas colţi
sângerând în pulpa proniei
şi nu-mi mai pasă
m-am saturat să stau în faţa trecutului
să dau socoteală pentru viitor
să desenez sori şi ulii
cu patima ta
amăgitor

Mai ştii de câte ori ne-am regăsit
inimile străpunse de cârligele noastre,
ancoraţi unul în celălalt,
aşteptând să ne doară?
cred că m-ai auzit prin somn
prea te-ai încleştat în mine
şi te pisiceşti pe sub zâmbetul pur
acum
mai bine plec
să-mi fac un ceai din spinii buchetului pe care ţi l-am dăruit
am unele nelinişti în gândurile colorate cu mirosul florilor de câmp
culese din sufletul meu unde visez uneori la decuparea omului din om

dar să-ţi spun un secret
la marele pas
mă simt ca-ntr-o celulă din care nu vreau să evadez
afară mă aşteaptă înăuntrul
gata să mă-mpingă înapoi
în noi
să ne injectăm zâmbete
să ne trecem degetele prin păr
să ne zugrăvim jurnalele cu gemete
carpe diem într-un felinar ruginit
fugind de himere
jumătate proşti
jumătate gângănii efemere

dormi lin
şi mă desfăt plimbând un deget pe coapsa ta albă
zâmbind gărgăriţei care ţi s-a aşezat pe pântec
mi-a şoptit să-ţi cuprind uşor sânul cu podul palmei
şi te-ai foit răsfăţându-te pentru o clipă
apoi ţi-am cuprins buzele cu buzele mele
gărgăriţa îşi luase zborul
şi m-ai muşcat
crezând că-s dimineaţa sau o căpşună
am înghiţit durerea
vinovat că ţi-am tulburat somnul
şi m-am întors în mine
refugiul din absenţă
unde nu mai aveam aceleaşi mâini
iar ochii ni se întâlneau tot mai rar
deşi împărţeam acelaşi divan
călătoream unul prin amintirea celuilalt şi
ne stingeam cu precizia unei ploi de mai
aşteptând să ne dăm sensurile înapoi

decât să-l hăcuim pe cupidon
mai bine să ne tatuăm dragostea pe tălpi şi
să zdrobim tot ce-i cupid în lumea asta
să răsucim zâmbete pe fusul pamentelor
la care ne vom întoarce
negreşit

nimic
şi uneori bolovan
prăvălit peste racle pline cu tristeţi
poţi să mă smulgi dintre sepulturi
doar amintindu-ţi de mine
când rătăcesc timid în gândurile tale
atunci îmi este cel mai dor
de chipul înstelat
de genele tale
chiar dacă de ceva vreme
ai colţii înfipţi adânc în mine
în carnea şi sângele meu
şi încă mai văd mormane de pământ
care au uitat să viseze
întocmai acum
acum când suntem creatori
şi diletanţi

am mâzgălit paginile prea devreme
gândind c-am izbutit să uit
să uit şi să uiţi
însă
lighioanele nopţii au bătut neobosite
stânca frântă de sminteală
iată-mă şi iartă-mă îţi spuneam
turnând nimicuri în forme aşteptânde
şi mărturisiri coapte la foc mic
ca nişte ghiulele de dor smucite
din suflet catapultate
care te nimereau în creştet şi în piept
în sufletul tău amorţit de dorurile mele
înroşite cu dalta mâniei
sfârâind un cântec trist de marmură colorată
plăsmuit parcă din pulberea noastră

se aud ecourile tălănguţei
smulse din reduta desăvârşirii
cling cling
elogiu celor cinci pahare
cu vin roşu
cucerind treptele de nori
torcând ocheade şi pleoape de amor
înfriguraţi aproape lubric acum
acum ca şi atunci
ceva înspăimântător de greu te apasă pe stern
cu puterea unei iubiri petrecute
captivă într-un apoi cutezător
te face să te cuprinzi înfrigurată
coşmarul acesta nu-i un frison rătăcit sau
vreun asfinţit răstignit de farisei
râurile cu jar sunt vii şi ard lugubru
până-n slăvitele unghere ale sufletului

ghemul vesel şi uituc râcâie uşa
las-o pe biju să intre
huzur maldăr de blană se
năpusteşte-ntre cearceafuri
şi pe sub gene ne scuipăm zulii
mustăcind căldura mângâierii tale
rătăciţi între perne
două intervale de piatră
bolnave de-nsingurare şi jind
te poftim în necuvinte
fiecare metamorfoza unui sens
nu ştiu despre biju dar eu
eu vreau să-ţi fiu penel peste sticlă şi
molitvă ghemuită-n bură
prapleu şi curcubeu sub crugul întristat
doi bătrânei pe bulevard
la braţ

nu ştim cum se zugrăveşte nesfârşirea
douăzeci şi şapte sunt ghiont şi extaz
cinci inventate şi reinventate
cuprinse şi necuprinse de vremea noastră
mănunchi cu mângâieri şi aceleaşi fragede sărutări
se-ntorc între noi când
unele săptămâni curg duios în alint
altele se prăvălesc printre flori anapoda
cu gustul lor infinit de ciocolată albă
şi nu ne place
nici glastra cu decepţii
nici cofa cu fabulaţii

schiţând o mină gravă îţi fixez chipul
şi mă întreb cum ar fi să mă ascund în tine
în liniştea lungă din obscurul tău enigmatic
să mă strecor tainic şi să decelez secretul
răspuns la şoapta post îngerească
Ai grijă de noi, iubito.

mă cauţi prin somn
pe pat sau prin vis
aş vrea să ştiu unde mă cauţi
tot mai des acum şi
ai dibuit că mă predau giulgiului
de teama c-ai să mă găseşti şi
n-am să izbutesc mângâierea suavă
pe care o cerţi în vis
în nopţile lungi şi scorburoase
însoţite de agripnia cu jumătate de suflet
doimea pe care n-o va privi nimeni vreodată
nici măcar tu n-o vei cunoaşte
pentru că am să tânguiesc până-n dimineaţă
şi-am să mă sustrag temeiului
în numele rezonului
la răsărit vom fornăi împreună
cu deşteptător cu tot

din infinitele gesturi
am să-nţeleg ce voiesc

dezarmează-te
mi-a spus
lasă catifeaua să te ucidă cu şişul turcoaz
şi arachnidul să te încarcereze ţesând
în sinidisis o plasă a iubirii
a toleranţei şi a firii
prăbuşeşte-te
prăbuşeşte-te încet
te voi prinde

în oglinda
defunct

întru eliberare
ferestrele-i căprui nu mai sclipeau
acum
ilustrând nefiinţa
mirajul opac munceşte pamente şi rugi
când cu gândul la cine n-am fost
când cu rândul la cine voi fi

liota mă-ndeamnă să uit
să uit totul
un soi de control alt del
patetic

fatum sau hazard
totul este emfază oricum
eu însumi dezbrac naturalul şi-l biciuiesc
în lupta cu daimonul închipuirilor
unde mă proslăvesc mai puţin crud

patetic
suntem animale cu minte antrenată până la şase trepte
altfel nu ne-am putea minţi că nu suntem vicioşi
depozitari ai unui tract ancestral materializat
dracii
aceleaşi plăsmuite noeme bigote renăscute
pa-te-tic

marea întâlnire nu poate fi leac pentru solitudine
de-ar fi aşa
ar trebui să oftam de fericire ovaţionând ineluctabilul
întrupându-l
şi n-am mai fi prizonierii imprevizibilului
diferenta şi întâia împlinire

mă-ntorc în genune doar să pot fi cu tine
braţele din juru-mi închipuite
chiar dacă mă cuprind
nu mă alină
iar când petrec icoana nu-mi simt tâmplele străbătute
totul este abject în poze
totul este înşelător
pur şi simplu nu surprind ceea ce trebuie
şi nu pot să-mi dau seama la ce bun un zâmbet încarcerat

din nou încotro
mundan
nimeni în intuneric
principe la zgomot şi lumină

straşnic plumbul din urmă
vrăciuitoare sărutare dintâi
după cinci cupe cu speranţe
n-a mai rămas nimic să ne spulbere

Dintre atâtea câte avem, câte sortim şi desfrânăm, asupra ei zădărnicim neîncetat. Nu doar că nu o putem avea, dar nici nu ştim ce este, dacă este. Exceptie fac desigur cei care susţin că ştiu ce este fericirea. Totuşi, nici ei nu au o definiţie, ci o raportare la un sine cu valori şubrede.

Nimeni nu s-a Întors să proclame fericirea,toţi s-au întors s-o reclame. Interogaţia, în fapt, nu îşi are rostul pentru cei care, prosteşte, întrupează fericirea.

Emoţiile se manifestă precum roţile dinţate care se angrenează între ele fără niciun scop în sine, fără înţeles de sine. Împreună construiesc efecte fără cauze, deziluzii. Ceea ce nu avem, sunt scopuri, iar ceea ce avem, mijloace.

Promisiunile nerostite şi optimismul sunt alături de abis şi de un necunoscut confundat cu un pretins sens al vieţii. Niciunul dintre acestea nu se află în raport de materialitate, în schimb se manifestă, iar actul acesta apare suficient.

Ig se întreabă: Dac-ar fi să icnesc, aş plânge necerutele?

Personal, consider acest îndemn ca unul întrutotul nefericit, chiar abuziv. De ce? Pentru că, pe de altă parte, suntem împiedicaţi fervent să ne dezvoltăm conform pornirilor noastre interioare, porniri care sunt şi-aşa modelate în spritul influenţelor socio-culturale ale vremurilor în care ne irosim traiul. Se tot trâmbiţează că nu mai suntem mijloc, c-am fi devenit scopuri, dar, în for, realitatea conturează opţiuni predefinite de preferinţele celorlalţi. Când îţi duci cu greu traiul, eşti robul banului, când ziua de mâine nu mai este sub semnul îndoielii, devii robul unei suficienţe imposibil de împlinit.

Călătoria către împlinirea unei satisfacţii intelectuale pure te pune în faţa a două călătorii, ambiţiile de tipul acesta nu se vor bucura vreodată de apreciere sinceră. Priviţi artiştii, poeţii, filosofii. Priviţi Renaşterea cum a cumpărat tot ce se putea scrie în cartea de istorie a culturii, dacă nu cu biciul, atunci cu marginalizarea.

Orice gânditor apune într-o generaţie următoare. Orice direcţie este deviată de un străjer al altor opinii, alteori raţiuni pure, practice, fidele, necesare. Şi, la prima vedere, pare progres, deşi istoria gandirii nu ştie dacă nu cumva este în  regres. O astfel de abordare apare ca cea mai bine primită astăzi, ajută la portofoliu. Ne jucăm cu cateva idei, le îmbinăm ori le opunem şi am mai străbătut un sistem şi neverosimilitatea demonstrată a acestuia.

Regândim soluţii într-un mediu care începe să abuzeze de  propria invenţie: incapacitatea stabilirii limitelor. Descoperirea acestor limite devine preocuparea dintâi, limite care încarcerează  adevărul.

Totul redevine îngust, sau un soi de bun venit înapoi, nicăieri, acasă.