Futil

în gândul călător zace suflul
iată-ne plini cu zel și patos
nimeni nicicând niciunde
paler și fason
copiii zarului
aruncați întru nimic

Crima perfectă

prin tina desăvârşirii
cutezi gândul cel mai pur
cercând licori şerpuitoare
târând falbala cusută peste suflet
şovăind înspre un ideal
spoit cu radicali surogat
alburi vineţii pe sub pleoape
şi pe sub spală
de parca ai avea ochi şi la spate

colosul se va fi gârbovit oricum
strivind galaxii şi fentând abisuri
să poată fi proslăvit către apoi
şi veşnic adormit pe alcove mundane

sub înaintaşi
într-un sac viu
zac două echimoze
înveninate

reverenţele înaltului nu ţi-au fost de ajuns
gigantul s-a prăbuşit degeaba şi
de mâine îl vei ucide din nou

Cele bune

toate cele bune
vin mereu ultimele
sfâşiate de sfârşire

începe sfârşirea
simt mângâierea firului de iarbă
şi locul meu de sub lume

sfârşesc începând

Cu fără

pe patul nostru gem nişte femei
goale
toate sunt tu şi tu eşti toate
când aduci noaptea acasă
te-aşezi peste ele
jucăuşa nu mai are vlagă
curva se întoarce-n fecioară
amanta îşi smulge aripile
soţia se proslăveşte mamă
iubita rătăceşte voalul
copila se-ntoarce-n iarbă
şi tot ce mai rămâne eşti tu
femeia
cruce în golgota fatalităţii
întrebându-te cât eşti tu
din tine

te strigă cineva
şi nu-ţi pasă

priveşti holbândă chipul pistruiat
te schimonoseşti elucubrant
oglinda nu poate vedea în tine
în tinele muncit de toane
întorci capul spre stânga
spre dreapta
ridici bărbia
s-a păstrat bine fardul

parcă ai mai trage un fum din mine chiar dacă
sunt cel mai nereuşit magazin de vise
oricum nu vom şti niciodată de ce am eşuat întâi
chin sau destin şi-ncă un fum
nu vom şti niciodată de ce ne latră căţeaua
pe sub microscop
nu vom şti niciodată
şi cred că e mai bine aşa
regăsiţi în candoare
până la ultimul strop de otravă
viaţa nu este un sonet
doar moartea

să-ţi spun despre mine
de câte ori m-am sinucis
am uitat
încă mai ies gheare din piept care se-ntorc să mă sugrume
dar nu mă mai opun
am învăţat să mor în noi
oricum
n-am trecut prin lume ca prin faţa unei miraze
poate doar rugile să-mi fi rămas colţi
sângerând în pulpa proniei
şi nu-mi mai pasă
m-am saturat să stau în faţa trecutului
să dau socoteală pentru viitor
să desenez sori şi ulii
cu patima ta
amăgitor

Mai ştii de câte ori ne-am regăsit
inimile străpunse de cârligele noastre,
ancoraţi unul în celălalt,
aşteptând să ne doară?
cred că m-ai auzit prin somn
prea te-ai încleştat în mine
şi te pisiceşti pe sub zâmbetul pur
acum
mai bine plec
să-mi fac un ceai din spinii buchetului pe care ţi l-am dăruit
am unele nelinişti în gândurile colorate cu mirosul florilor de câmp
culese din sufletul meu unde visez uneori la decuparea omului din om

dar să-ţi spun un secret
la marele pas
mă simt ca-ntr-o celulă din care nu vreau să evadez
afară mă aşteaptă înăuntrul
gata să mă-mpingă înapoi
în noi
să ne injectăm zâmbete
să ne trecem degetele prin păr
să ne zugrăvim jurnalele cu gemete
carpe diem într-un felinar ruginit
fugind de himere
jumătate proşti
jumătate gângănii efemere

dormi lin
şi mă desfăt plimbând un deget pe coapsa ta albă
zâmbind gărgăriţei care ţi s-a aşezat pe pântec
mi-a şoptit să-ţi cuprind uşor sânul cu podul palmei
şi te-ai foit răsfăţându-te pentru o clipă
apoi ţi-am cuprins buzele cu buzele mele
gărgăriţa îşi luase zborul
şi m-ai muşcat
crezând că-s dimineaţa sau o căpşună
am înghiţit durerea
vinovat că ţi-am tulburat somnul
şi m-am întors în mine
refugiul din absenţă
unde nu mai aveam aceleaşi mâini
iar ochii ni se întâlneau tot mai rar
deşi împărţeam acelaşi divan
călătoream unul prin amintirea celuilalt şi
ne stingeam cu precizia unei ploi de mai
aşteptând să ne dăm sensurile înapoi

decât să-l hăcuim pe cupidon
mai bine să ne tatuăm dragostea pe tălpi şi
să zdrobim tot ce-i cupid în lumea asta
să răsucim zâmbete pe fusul pamentelor
la care ne vom întoarce
negreşit

nimic
şi uneori bolovan
prăvălit peste racle pline cu tristeţi
poţi să mă smulgi dintre sepulturi
doar amintindu-ţi de mine
când rătăcesc timid în gândurile tale
atunci îmi este cel mai dor
de chipul înstelat
de genele tale
chiar dacă de ceva vreme
ai colţii înfipţi adânc în mine
în carnea şi sângele meu
şi încă mai văd mormane de pământ
care au uitat să viseze
întocmai acum
acum când suntem creatori
şi diletanţi

am mâzgălit paginile prea devreme
gândind c-am izbutit să uit
să uit şi să uiţi
însă
lighioanele nopţii au bătut neobosite
stânca frântă de sminteală
iată-mă şi iartă-mă îţi spuneam
turnând nimicuri în forme aşteptânde
şi mărturisiri coapte la foc mic
ca nişte ghiulele de dor smucite
din suflet catapultate
care te nimereau în creştet şi în piept
în sufletul tău amorţit de dorurile mele
înroşite cu dalta mâniei
sfârâind un cântec trist de marmură colorată
plăsmuit parcă din pulberea noastră

se aud ecourile tălănguţei
smulse din reduta desăvârşirii
cling cling
elogiu celor cinci pahare
cu vin roşu
cucerind treptele de nori
torcând ocheade şi pleoape de amor
înfriguraţi aproape lubric acum
acum ca şi atunci
ceva înspăimântător de greu te apasă pe stern
cu puterea unei iubiri petrecute
captivă într-un apoi cutezător
te face să te cuprinzi înfrigurată
coşmarul acesta nu-i un frison rătăcit sau
vreun asfinţit răstignit de farisei
râurile cu jar sunt vii şi ard lugubru
până-n slăvitele unghere ale sufletului

ghemul vesel şi uituc râcâie uşa
las-o pe biju să intre
huzur maldăr de blană se
năpusteşte-ntre cearceafuri
şi pe sub gene ne scuipăm zulii
mustăcind căldura mângâierii tale
rătăciţi între perne
două intervale de piatră
bolnave de-nsingurare şi jind
te poftim în necuvinte
fiecare metamorfoza unui sens
nu ştiu despre biju dar eu
eu vreau să-ţi fiu penel peste sticlă şi
molitvă ghemuită-n bură
prapleu şi curcubeu sub crugul întristat
doi bătrânei pe bulevard
la braţ

nu ştim cum se zugrăveşte nesfârşirea
douăzeci şi şapte sunt ghiont şi extaz
cinci inventate şi reinventate
cuprinse şi necuprinse de vremea noastră
mănunchi cu mângâieri şi aceleaşi fragede sărutări
se-ntorc între noi când
unele săptămâni curg duios în alint
altele se prăvălesc printre flori anapoda
cu gustul lor infinit de ciocolată albă
şi nu ne place
nici glastra cu decepţii
nici cofa cu fabulaţii

schiţând o mină gravă îţi fixez chipul
şi mă întreb cum ar fi să mă ascund în tine
în liniştea lungă din obscurul tău enigmatic
să mă strecor tainic şi să decelez secretul
răspuns la şoapta post îngerească
Ai grijă de noi, iubito.

mă cauţi prin somn
pe pat sau prin vis
aş vrea să ştiu unde mă cauţi
tot mai des acum şi
ai dibuit că mă predau giulgiului
de teama c-ai să mă găseşti şi
n-am să izbutesc mângâierea suavă
pe care o cerţi în vis
în nopţile lungi şi scorburoase
însoţite de agripnia cu jumătate de suflet
doimea pe care n-o va privi nimeni vreodată
nici măcar tu n-o vei cunoaşte
pentru că am să tânguiesc până-n dimineaţă
şi-am să mă sustrag temeiului
în numele rezonului
la răsărit vom fornăi împreună
cu deşteptător cu tot

Beţie

pradă bulelor susur
curg posip
dulce arină
mă izbesc
mă sucesc
lunec peste pântecul tău blând
mă înec într-o savoare prematură
strivindu-mă în tine

din infinitele gesturi
am să-nţeleg ce voiesc

Secretul

platitudini
revelaţii şi curcubee
buchet cu lumini pentru orbi
gata să modeleze lutul
ca o petală sub tălpile optimismului
aşteptând alinarea (surogat)
cu cifre peste globul pământesc
oriunde vom fi privit o prietenie
oriunde vom fi zâmbit o prietenie
oriunde vom fi scris o prietenie
în concret
clopotele izbesc de douăsprezece ori
şi se-ntorc în secret

Fără pravilă

când m-am întors priveam cu renunţare
la tot ce ştiam
în diversitate căutam norma
pe care mi-o însuşeam vanitos
şi pleoapa smulsă oricărui izvod
al fatalităţii
dar
sărutarea demiurgului
era în altă parte
mai aproape

dezarmează-te
mi-a spus
lasă catifeaua să te ucidă cu şişul turcoaz
şi arachnidul să te încarcereze ţesând
în sinidisis o plasă a iubirii
a toleranţei şi a firii
prăbuşeşte-te
prăbuşeşte-te încet
te voi prinde

în oglinda
defunct

Obidire

am simţit-o smulgându-se din mine
gonea
ca evadată dintr-un scelerat cu pizmă de sine
schiţând un zbucium întristat
căuta să icnească universului neantul

întru eliberare
ferestrele-i căprui nu mai sclipeau
acum
ilustrând nefiinţa
mirajul opac munceşte pamente şi rugi
când cu gândul la cine n-am fost
când cu rândul la cine voi fi

liota mă-ndeamnă să uit
să uit totul
un soi de control alt del
patetic

fatum sau hazard
totul este emfază oricum
eu însumi dezbrac naturalul şi-l biciuiesc
în lupta cu daimonul închipuirilor
unde mă proslăvesc mai puţin crud

patetic
suntem animale cu minte antrenată până la şase trepte
altfel nu ne-am putea minţi că nu suntem vicioşi
depozitari ai unui tract ancestral materializat
dracii
aceleaşi plăsmuite noeme bigote renăscute
pa-te-tic

marea întâlnire nu poate fi leac pentru solitudine
de-ar fi aşa
ar trebui să oftam de fericire ovaţionând ineluctabilul
întrupându-l
şi n-am mai fi prizonierii imprevizibilului
diferenta şi întâia împlinire

mă-ntorc în genune doar să pot fi cu tine
braţele din juru-mi închipuite
chiar dacă mă cuprind
nu mă alină
iar când petrec icoana nu-mi simt tâmplele străbătute
totul este abject în poze
totul este înşelător
pur şi simplu nu surprind ceea ce trebuie
şi nu pot să-mi dau seama la ce bun un zâmbet încarcerat

din nou încotro
mundan
nimeni în intuneric
principe la zgomot şi lumină

straşnic plumbul din urmă
vrăciuitoare sărutare dintâi
după cinci cupe cu speranţe
n-a mai rămas nimic să ne spulbere

Alinare

te adorau când
o dragă
o proslăveai drept fiară
dezbrăcând rochiţa cu maci roşii de durere
si-ţi amintea pentru a mia oară
întoarce-te acolo unde ai văzut
şi trânteşte zbârci peste pleoapă
apleacă-te peste drum şi ia
şi lasă pofta să vină mâncând
cu bucile pline la cer să priveşti
să priveşti înapoi şi să-ţi aminteşti că acolo unde asculţi
vei fi acasă şi niciodată izgonită
obloane de poveste şi pereţi roşii şi oglinzi şi cât încă mai eşti
o frumuseţe de fată
sugrumă-n cuier şi rochiţa şi plasa şi altfel nu vei fi acasă

parol
nu ştiu nimic despre vreun pocal
ştirbit cu ură
din care să fi sorbit păcatul
şi n-am alte pamente lugubre
care mi-au perforat stomacul
n-au decât
să-şi numere ţăndările
mamă şi mamă ca la şcoala de vulpi
infantei încă s-adulmece puberul din ghioc
încă s-o piaptăne cu vorbe suave
şi când acasă are să ceară
are să-i ceară-n zadar fără s-aducă-n simbrie nişte cioburi
de la nişte zarafi

am crezut că ţi-ai uitat sinidisisul la vreun popas înfrigurat
căci prin ferestrele tale căprui toate anotimpurile erau iarnă
chiar şi pe muntele vrăjit erau numai geruri şi viscoluri
şi toate năvalele de ciudă se prăvăleau peste noi
când am plecat am lăsat în urmă nopţi la poalele lui
cuibăriţi între troiene şi gemete cât ne ţinuseră puterile
când de frig şi durere
când de mângâieri şi plăcere

în camerele obscurităţii a prevalat delirul
lovind în moalele capului cu adevărul unui trăznet de vară
nu-i de mirare cum mamă şi mamă leagă prietenii în subceresc
la adăpostul întunericului din adâncuri
săpând şanţuri ca nişte cârtiţe pe care
n-am crezut că pot fi ocnaşe în muget comun
cum n-am crezut că există ceva de neiertat
la fel cum n-am văzut nici soarta
dar nu fiindcă nu există
îndurerată şi deplânsă-ntru cinstirea de taină
ci prin calea şi viaţa şi adevărul şi lumina şi toate
dinapoi şi dinainte

atâtea icnete se-mbrăţişează în semn c-au fost în van
da da
a vrut să strângă-n pumnii tăi sute de cioburi
pe tine te-au fi tăiat dar pe ea nu
a refuzat fatidic să-şi schimbe pielea cleioasă
de şarpe
la auzul unui acord muzical dintr-o punguţă
cu niţcaiva pitaci

chiar dacă ielele îţi dau rotocoale ca iasmele-n coştei
şi cu horbote vor să te-nvăluie ca pe-un pricolici
dansul efemer cu nani pe cuie
cu gârboviţi cu prindere cu popi cu patrie şi aş mai înşira încă vreo mie
de metri de fir de păianjen rupt dintr-o altă existenţă
fir de praf presărat cu sorţi pentru o împlinire străină
caută să mijească verosimilul unui fast de c-un neam apus
până să-i fi luat orbitorul vocea
până să fi căutat aurul în lozinci
pe când nici nu gândea la gondole cu miri
până când rugul să fi fost stins de ploi plumburii şi şoapte
care plănuiau distincţii peste noapte
înainte de toate acestea a mai fost ceva ca-ntre mamă
şi mamă

acum că ştii ce sunt frunzele cangrenate căzute pe frontul nins
şi nu mai crezi că-s covor care te-aşteaptă să-l simţi
ia un test de sarcină şi nu te mira c-a ieşit pozitiv
chiar dacă frunzişul putrezeşte în straturi
în tine va creşte lamura şi primul dintre sori
care va gânguri cast vocala dintâi

avem reale metehne
în sensul că ni le reproşăm
şi sigur că eşti defectă când urli ca o dementă
la viscolul care mi-a acoperit paşii prin nămeţi
bineînţeles că-s lichea când te iau în braţe şi nu te mai las
nici să plângi nici să râzi nici să te afunzi
dar nu ştim dacă în adevăr trebuie să împlinim virtuţi
să croşetăm în absurd
şi acesta-i un adevărat neajuns

te-am întristat
ştiu şi nu voiam iară
să potrivim cadranele la trecute de cinci
şi să ne întoarcem şi reîntoarcem
chiar şi pentru a 666-a oară
la perierghia francilor dintre mamă şi mamă

în ‘cheiere

liniştea
nu este un ostrov la care nu se poate ajunge
este un loc firesc cu rechini şi alte satane

Cotul durerii

Nu, nu-mi pasă să fac opinie cu tine. Lupt cu obidiri străine de mine şi străine de tine. Ştiu că nu te pot ajuta, ştiu că nu ma poţi ajuta. Nu vreau să fiu rezonabil, nu vreau să port cravată, nici să mă ascund după soartă. N-am să alerg nici spre neant, nici spre sacul cu malţ.

Am să-ţi scriu cu peniţa propriilor tale răutăţi
Şi am să cred doar în destinul scris de noi,
Fără să ştii cât de bine ne-am tras-o — ieri,
Memorabil — într-o superbă zi de post.

Răsuceşte pe fusul nereuşitelor propria lână,
Nu mai invita pisica să joace cu ghemul
Asul de romb, dama de treflă, şăptarul de pică.
Şah! Pune-ţi în cui poftele nepoftite.