Toarnă

toarnă cu picuri ucigaşe
nimicind toate gărgăriţele

şiroaiele de foc cuprind călătorul
coborât de zeu în penitenţă
în grota nefertilă părăsit
căutându-şi rostul şi lumina
până la moarte

orbecăind lecturi mundane
sortând petalele existenţei
puiul de zeu anunţă
absurdul
răstoarnă sensul cu gândul
strângând şireturile efemerului
fără ca vreo revelaţie să se arate
fără ca înaltul să mimeze lubricul demiurgului

şi nu există mângâierea nesfârşirii
şi nu există contemplarea sfârşirii
şi nu există fericire întru nefiinţă
şi nu există gând de veghe şi
nici rost în lume
nu mai mult decât dejecţii valorificate
sub sfichia dobitoacelor înseriate
târând intersecţii la groapă
cu sagă-n spinare şi cocoaşă-n suflu

Clarificare

Sunt oameni care nu mă cunosc şi oameni care pretind că mă cunosc. Eu mă cunosc foarte puţin, poate atât cât să mă recunosc şi să nu alienez. M-am gândit că unii oameni pot decontextualiza tot ce spun sau scriu. Am primit recenzii cum că expun doar frustrări, eşecuri personale şi sociale, fericiri sau nefericiri care, aşa cum spunea John Locke, sunt, în cea mai mare parte, rezultatul propriei regii.

Acum câteva zile am simţit nevoia unei justificări. Astăzi, însă, realizez că nu am ce să justific, nu văd rostul pentru care ar trebui să mă reflect în realitatea tuturor. Sunt particularităţi care vor rezona, cu puţin noroc, doar în raţiunea celor cu care împărtăşesc un set de valori similar, care fie au evadat din ghetoul obiectual, fie găsesc împliniri şi în imaterial. M-am întrebat, ca şi voi, la ce folos ceva ce nu se izbeşte-n concret? Cu siguranţă la înălţarea spiritului, dar nu intr-o cheie religioasă, inferioară, ci într-o direcţie extraordinară, în acord cu sensul vieţii intemeiat pe acele valori care, în fapt, sunt subiective, pur personale.

Singura precizare pe care aş dori s-o fac ar fi aceea că felul meu de a aborda realitatea nu exclude dimensiunea socială, nu sunt antisocial sau asocial, ci caut să evidenţiez că nu poate exista un set de reguli sau libertăţi care să garanteze fericirea, ci mai degrabă uniformizarea, iar aceasta suprimă orice soi de împlinire individuală. Ideea de fericire colectivă este utopică în condiţiile în care suntem oameni, şi nu maşini.

Monosilabic

salut
atât am să-ţi spun când ai să vii
şi când va fi să pleci
adio fără ocheade sau stres
fără o ultimă sărutare sau
rătăcire

gândurile bune şi nude
aduse cu primul zâmbet
pe toate să le-ndeşi în bocceluţa
cu semitonuri
în buzunarul plin cu zaruri
şterse de vreme şi de pietrele scumpe

monosilabic
din braţele tale mă voi smulge
cu dragoste mai pură ca niciodată
pa

De nepătruns

eram ecou străbătut de o rază întunecată
un gând lucind fraged dimineţii
şi căutam să cuprind mâna ta stângă şi
să mă ascund în palma ta
tu ştiai ca voi face asta de cu amurg
şi-acopereai ochii bufniţelor cu mângâieri ancestrale
coborate dintre nori peste pleoapele întristate
când te-am cerut pentru mine
am vitregit suspinele de atingeri celeste
întru lumină şi dezrobire
am găsit întunericul de sub clar de ziuă
căutând totul în certitudinea cernută zâmbetului
ca-ntr-o rugă
mă-nchinam oricărei urechi plecate nimicniciei mele
colbul universului meu
astăzi abisal
ieri curtat de minunatele iele cu sâni gingaşi
şi coliere purtate în şoaptă
vicioase creaturi suntem

Oameni şi meserii

Fără să generalizez, dar cu mici excepţii, frizerii, chelnerii, taximetriştii şi-ncă o categorie profesională care-mi scapă acum, dar îmi voi aduce aminte peste câteva fraze, sunt lipsiţi de imaginaţie când vor să-şi supraevalueze munca sau, pur şi simplu, să te fure. În opinia mea, zidarii sau instalatorii sunt considerabil mai creativi.

Să-i iau pe rând. Încep cu frizerii pentru că sunt chiar acum la un salon de cartier. Modul lor de complicare a situaţiei este simplu: cu maşina de jur împrejur şi pierdut pe laterală? Ăăăă, debitare la cotă corespunzatoare pe maşina de rabotat, cu extrudări dinamice la axul median, vă rog! Cui pasă, în fapt, de procedeu. Cu câte o tâmpenie dintr-asta îmi vine să răspund. Tunde-mă cu ustensilele necesare spre a-ţi uşura munca şi caută să obţii o satisfacţie minimă a clientului măcar, altfel suportă “nesimţirea” de a ţi se cere să mă tunzi cu foarfeca, pas cu pas, fără maşină, şi să stai o oră, în loc să termini într-un sfert de ceas. Şi-aşa folosind maşina de tuns este mai scump, deşi nu înţeleg de ce. Argumentul folosirii maşinii de tuns este de-a dreptul imbecil: iese mai frumos cu maşina. Carevasăzică, dacă apare o avarie la instalaţia electrică, din frizeria cu fâţe vor ieşi doar ţeste ciunţite. Replica trăim în secolul vitezei este oricum înfrântă de coada la care îmbătrâneşti, cu sau fără programare.

Paza era categoria care-mi lipsea la început. Dar este rândul chelnerilor, dar mă refer la cei de carieră exclusiv. Ca şi frizerii, dar şi cei din categoriile urmatoare, aşteaptă şpagă. Mica atenţie, în viziunea lor, oricat de prost te-ar fi tratat sau cât de oribilă să fi fost mâncarea, pleacă de la cincisprezece procente dacă nota este mai mare de o sută de lei, iar dacă este mai mică trebuie, de bun simţ, sa acopere un pachet de ţigări. Ha! De fapt, ceea ce reclam este atitudinea lor prin care caută să lase impresia că li se cuvine indiferent de orice situaţie, simpla lor prezenţă fiind suficientă. Mai mult, a solicita restul reprezintă o încercare de a-i submina meritele. Având un vocabular redus, consecinţă firească a vânătorilor de fericiri imediate, chelnerii sunt uşor de redus (la orice, chiar şi la statutul de târâtoare) prin ignoranţă şi raportarea directă la bonul fiscal.

Taximetristii se apropie, ca metodă, de frizeri, dar aşteptările pentru şpagă sunt ceva mai ameninţătoare şi sugerarate cu fiecare intersecţie. Taximetriştii pot fi destul de subtili dacă ne gândim la goana unui porc spre troaca plină cu lături. De regulă, taximetristul îţi lasă impresia că tu controlezi cursa oferindu-ţi alternative pe care nu le cunoşti, dar evitând orice bulevard central. Din modul de exprimare îţi şi sugerează ce să alegi, trebuie doar să fii curajos şi să combaţi traseul. N-am văzut niciun taximetrist care să refuze o cursă pe motiv că este în mijlocul unei scene interesante dintr-o carte recent apărută. Însă refuză o cursă lungă dacă nu i se asigură financiar şi întoarcerea fie cu clienţi, fie contravaloarea. Am sesizat că unii taximetrişti îşi rotunjesc tarifele, adăugându-şi bacşişul, fără reţinere. Este destul de complicat să te iei de guler cu un burtos libidinos căruia-i curg balele după orice oportunitate sexuală. Despre femeile taximetrist nu ştiu prea multe, dar cred că se delimitează doar de chestiunile sexuale, în rest sunt la fel de otrăvite de mărul satisfacţiilor imediate. Cred că metoda cea mai eficientă de a fenta mizeriile taximetriştilor este aceea de a nu le folosi serviciile. În fapt, este taximetria mai mult decât un sport pentru leneşi care se pun la dispoziţia altor leneşi pentru a-şi fura căciula unul altuia? Prin capitală, cei pe care-i vezi fluierând taxiuri, sunt acei care vor refuza o ciocolată copilului lor pe motiv că nu au bani de aruncat în timp ce solicită un pachet cu ţigări.

A patra categorie este cea a paznicilor cu titulatură care mai de care mai jenantă. O şlehtă de bipezi care trag de fiare, se îneacă în orice conţine alcool, manâncă de parcă ar fi copiii lui Ignat, fluieră prostituate şi, cel mai important, îşi arogă statut de justiţiari. Dincolo de danful şaormei, în spatele burţilor dezvelite, sub tibiere şi sprijiniţi pe tonfe, paznicii sunt esenţa evoluţionismului, gardienii dezvoltării intelectuale şi simulacru pentru idiocraţie. Încătuşat de o comoditate precum cea a taximetristului,  paznicul are ca etalon intelectual nivelul  de şmecherie măsurat prin capacitatea de îmbrâncire, tupeul de abordare a rotofleţelor în căutare de carduri şi schimbul de impresii de atitudine cu poliţiştii comunitari. Paznicii concurează ades cu parcangii. Paznicii nu au posibilitatea de a oferi un argument pentru care nu îţi permite să parchezi într-un loc destinat oricărui conducător de autovehicul, însă ştie să strâmbe tablă şi să-l imite pe Miyagi.

Sigur că tot ceea ce am spus poate deveni pivot pentru o serie de îmbrânciri verbale, dar, vă spun drept, nu-mi mai pasă. Este opinia mea şi se întemeiază pe propria experienţă.

Portret

Când au ajuns în aceeaşi cameră, un chip sculpta o seriozitate conturată de frustrări provinciale, iar un altul o seninătate demnă de calendare. Chipul dintâi, sobru pentru că dădea bine la document, se etala fundamentat. Chipul din urmă importa mina unei circumstanţe sociale.

Între două îmbrăţişări, se scuipau prodigios. Şi astfel s-au hulit până la adânci tinereţi.

Bunicuţe pe Internet

De câteva zile răsfoiesc bloguri ale bunicuţelor moderne şi am remarcat că toate sunt armate oricând să-ţi percuteze un sfat, o reţetă culinară sau un goblen. Aceleaşi bunicuţe, gângurind cu nepoţeii, sunt mătuşile tuturor copiilor plimbaţi cu donaţia, instrumente pentru conturile filantropice.

Sfaturile sunt propuse de bunicuţe ca universal valabile, întemeiate pe vasta lor experienţă de viaţă, totuşi tinere-n suflet, şi au ca stindard moralizator zicala dacă nu ai un bătrân, cumpără-ţi unul. De pildă, în cea mai mare parte, nu înţeleg cum funcţionează cuptorul cu microunde, dar îl reclamă otravă tehnologică. Toate aromele, esenţele, agenţii de îngrăşare şi/sau afânare, cubuleţele potenţatoare de aromă, plicule’ele magice pe care le aruncă în mâncăruri nu se pot încadra în categoria otrăvurilor, acestea reprezentând secretul gustului.

Toate se pricep la bucătărie şi handmade. Când este vorba de plăcinta aceea din copilărie ori sarmaluţa interbelică umplută cu umbră, bunicuţele au întotdeauna reţete care l-ar transforma până şi pe Prâslea cel voinic într-un balaur flămând. Unitatea de măsură favorită a bunicuţelor rămâne încă împărţită, fie cana, fie lingura. Goblenul şi milieul sunt acum la coada listei cu idei pentru cadouri, bunele confecţionează ornamente din sare şi, credeţi sau nu, mililitri de amestecuri miresmatice gata să concureze Parisul.

Printre altele, bunicuţele sunt plăcut impresionate, chiar mângâiate, de campaniile care mediatizează copii bolnavi de leucemie sau tineri care sunt pe listele de aşteptare în vederea unui transplant de rinichi. Sunt primele care ne învaţă că alţii o duc mai rău decât noi, că politica se face exclusiv în for, nu pe facebook, pe bloguri ori la tribune, iar economiile se ţin pe rafturi, în debara, nu seifuri, în murături şi zacuscă, şi nu în conturi la bancă.

Mofturi

Ce ar putea fi mai amăgitor şi mai ispititor decât fericirea?

Dintre atâtea câte avem, câte sortim şi desfrânăm, asupra ei zădărnicim neîncetat. Nu doar că nu o putem avea, dar nici nu ştim ce este, dacă este. Exceptie fac desigur cei care susţin că ştiu ce este fericirea. Totuşi, nici ei nu au o definiţie, ci o raportare la un sine cu valori şubrede. Continue reading

Răsplata

Se întâmplă adesea să nu urmărim vreun scop (social) când întreţinem unele acţiuni. De asemenea se mai propune că nu întotdeauna faptul că drumul este greu este suficient, ca argument, să renunţi, mai mult, chiar dacă nu există nicio medalie la final, călătoria în sine ar reprezenta premiul. Aşadar, nu ceea ce te aşteaptă la finalul calatoriei este important, ci călătoria în sine. Continue reading

Dah-dit-dah-dit dit-dah-dah

De mai bine de o lună încerc să învăţ telegrafie (morse). Recunosc toate literele, numerele, slash-ul, punctul, virgula şi “BT” la o viteză destul de bună, 25 wpm (words per minute), totuşi am nevoie de o spaţiere la 10wpm pentru a putea copia 90% dintr-un QSO simulat de calculator (QSO, legătură radio stabilită între doi radioamatori). Oricum, acest lucru se întâmplă doar pe calculator, unde codul este transmis perfect şi nu sunt prescurtări sau alte convenţii. Totuşi la o viteză de 10wpm, pot avea un QSO fără prea mari dificultăţi, cred. Continue reading

Diata unui gând

Mă-ntorc adesea într-atunci şi mă pierd într-un soi de apă tulbure fără să-mi pese dacă mai pot sufla, fără să ştiu ce mă trage în adâncurile mele. Ca-ntr-un tunel, trepte năruindu-se, chipuri depărtându-se, zâmbete şi panică, o apăsare în piept, o mână întinsă şi în final o izbitură care te scoate din circuit, din rând. Continue reading

Heirup!

A sosit sesiunea. Este timpul pentru redescoperirea capodoperelor de pe clopoţel, referate, regielive şi alte depozite online cu “ştiinţă”. Ce nu înţeleg cei mai mulţi educabili, întrucât mă refer la mediul educaţional, este faptul că google nu este prietenul lor, ci duşmanul lor. Este limpede, cine te ajută, referindu-mă la siturile care găzduiesc  referate şi eseuri, se ajută, în fapt, pe sine. Continue reading

Noroc, blat, handicap

Metodele de a obţine sunt atât de variate încât, nu de puţine ori, folosim mijloace nepotrivite în situaţii mai mult sau mai puţin potrivite. Gândind la Filantropica, fraza “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană” apare ca o confirmare a unei realităţi încorsetată social şi a cărei succes se regăseşte în exploatarea contextuală a unei cugetări socio-psihologice de inversare a rolurilor într-un exerciţiu de gândire. Continue reading