Metodele de a obţine sunt atât de variate încât, nu de puţine ori, folosim mijloace nepotrivite în situaţii mai mult sau mai puţin potrivite. Gândind la Filantropica, fraza “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană” apare ca o confirmare a unei realităţi încorsetată social şi a cărei succes se regăseşte în exploatarea contextuală a unei cugetări socio-psihologice de inversare a rolurilor într-un exerciţiu de gândire.

Sunt teoreticieni care ne spun că nimeni nu-şi alege locul în societate prin naştere, la fel cum nimeni nu îşi va cunoaşte norocul. Egalitatea de şansă este un concept care a căutat să propună un echilibru între cei mai puţin norocoşi redistribuind de la cei norocoşi.

Pe de alta parte, alţi teoreticieni susţin că atât timp cât istoricul bunurilor este unul transparent şi legal, nimeni nu ar trebui să atenteze la bunurile lor indiferent de situaţia celorlalţi atât timp cât obţinerea bunurilor de-a lungul generaţiilor nu s-a făcut în mod îndoielnic, fraudulos.

Empiric, aceştia din urmă sunt preocupaţi îndeosebi de păstrarea bunurilor, averilor, şi de devalorizarea muncii pentru a-şi putea păstra cu mai mare uşurinţă statutul social şi financiar. Cei dintâi vor căuta să obţină averi prin muncă, dar vor eşua lamentabil sub orânduirea celor din urmă care vor oferi recompense minime pentru eforturi maxime.

Deşi aflaţi într-o situaţie care apare fără ieşire şi nu departe de realitatea românească şi nu numai, conceptul de maximizare a minimului apare ca o soluţie de mijloc, cei avuţi prin şansă putând să îşi sporească avuţiile prin acţiuni comerciale care urmăresc favorizarea celui mai defavorizat sporindu-i astfel motivaţia de a munci.

Acest mod de abordare este respins de către acei puţini norocoşi în defavoarea celorlalţi puţini, aceia care nu sunt doar lipsiţi de noroc, ci şi care sunt defavorizaţi printr-un handicap fizic sau intelectual. Între aceste două categorii sociale, cea privilegiată prin naştere şi cea cu handicap din naştere, se regăsesc blatiştii, un soi de neprivilegiaţi care urmăresc să abuzeze de egalitatea în şansă. Blatiştii sunt apţi de muncă, cu potenţial intelectual, dar dezarmaţi de cei norocoşi care, în procesul lor de protejare şi sporire a avuţiilor, deformează orice ideal al blatistului.

Întrucât sunt cei mai mulţi, blatiştii se transformă în arivişti care vor specula orice oportunitate de însuşire a bunurilor dincolo de un prag moral pe care tot aceştia îl invocă faţă de cei pe care îi speculează. Blatiştii intelectuali se unesc în formaţiuni cu lozinci de stânga, naivii şi ariviştii declaraţi se vor consolida în secte religioase, cei care şi-au depăşit frica în grupuri infracţionale; toţi aceştia îl vor pândi pe cel norocos şi-i vor asasina poziţia.

Întorcându-ne la cele două poziţii cu care am pornit acest înscris, sesizăm că ambele sunt îndreptăţite. Nu am propus exemple pentru că am putea încerca împreună să dezvoltăm situaţii concrete şi posibile soluţii.