Am avut oportunitatea de a întâlni oameni care mi-au oferit senzaţia că ne cunoaştem de-o viaţă, deşi mi-erau total necunoscuţi, am ştiut, necondiţionat, că pot avea încredere. După câteva ceasuri petrecute în compania fiecăruia dintre ei dialogul a fost întotdeauna departe de a fi numit o simplă conversaţie. A fost de nestăvilit! Cu cât ne implicam parcă mai mare era setea de comunicare. Un schimb unic de senzaţii. O, da! Senzaţii! Nu era vorba de cantitatea informaţiei, ci de comunicarea directă, explicită, necondiţionată, neîngrădită! Dintr-un fir de aţa se ţesea o poveste între doi oameni care nu aveau nimic în comun, nu erau prieteni, nici vecini, nici iubiţi, nu împărtăşeau principii comune declarate anterior. Vieţi paralele, faţă în faţă, devenind un întreg. Discuţii interminabile, tot mai incitante, născute prin reciprocitatea invitaţiilor la extravertire.

Au apărut din senin şi au dispărut la fel de repede, precum ploile de vară, ca o mângaiere cerşită sub arşiţa soarelui, sunt întâlniri care vin şi trec. În urma lor rămâne încrederea de sine, un sentiment revigorant care promovează însufleţirea tuturor dorinţelor de mai bine. Ador ploile de vară chiar dacă, atunci când iţi doreşti mai putin, pleacă.